Părintele Paisie Olaru (Schitul Sihla, Mânăstirea Sihăstria)

Timpul trece ... faptele rămân

2012-01-10T20:20:00.005+02:00

După 40 de zile (de la adormirea Părintelui Paisie), săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii săi apropiaţi se ruga noaptea singur în chilia Părintelui Paisie.

De oboseală, a aţipit puţin în genunchi, şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând.
Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat:
- De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?

Iar el i-a răspuns:
- Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge.
Vedeţi cum trece timpul?!
Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci.
Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic...
Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru.
Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu?
Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!"

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul", pag. 161, Ed. Doxologia, 2010)

O pilda scurtă, dar grăitoare

2012-01-09T21:53:00.002+02:00

În textul original din carte această pildă vine ca răspuns la întrebarea Arhimandritului Ioanichie Bălan: "Cum putem ajuta noi, călugării, la mântuirea credincioşilor şi a oamenilor, în general?"
Sper că nu am greşit rupând-o din context şi, astfel, adresând-o tuturor (călugări sau mireni).

"Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În faţa noastră se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi treceau pe drum mai multe care încărcate între care era şi un om sărac, cu un car încărcat, cu doi boişori. La un dâmb nu puteau boişorii să ridice, iar omul îi bătea şi îi îndemna. Săracii boişori au căzut în genunchi, iar eu, fiind pe cerdac, m-am aşezat în genunchi şi cât puteam împingeam în cerdac şi ziceam:
- Hai, măi boişori, sculaţi-vă! Hai, cu Doamne ajută!"
Aşa strigând numai ce văd că juncanii se scoală şi pleacă, iar eu, bucuros, am zis:
- Slavă, Ţie, Doamne!

Cam aşa ar trebui să ajutăm la mântuirea altora, împingând la povara lor şi rugându-ne pentru ei."

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul", pag. 36, Ed. Doxologia, 2010)

Mama mea

2011-12-19T12:16:00.008+02:00

scrisă de Părintele Paisie în 1966,
în a doua săptămână din Postul Mare

Parcă o văd cu ochii minţii,
Când în braţe mă ţinea
Şi-mi spunea de-ale credinţei,
Draga mea, mămuca mea...

Ar trebui s-o iubesc mai mult
Şi să o pomenesc mereu,
Şi pentru sufletul ei scump
Să mă rog lui Dumnezeu.

Căci nu-i mai scump pe-acest pământ
Decât numele de mamă;
Ea pe mine m-a născut,
M-a crescut până să-mi dau seamă.

Parcă o văd cum mă-nvăţa
Să fiu cuminte, să învăţ carte,
Fiind eu mic, mă petrecea,
Că şcoala era departe.

Se ruga de profesorul
Să nu puie mâna pe băţ,
Ci să mă ia cu binişorul
Că mai bine o să învăţ.

Profesorul, fiind cuminte,
După ce mama s-a dus,
M-a mângâiat prin cuvinte
Şi în banca întâi m-a pus.

Când făceam vreo trăscănaie
El de mână mă lua,
Nu-mi dădea deloc bătaie,
Dar într-a doua bancă mă da.

Şi de frică şi de ruşine
îmi puneam mâna la gură,
Că toţi copiii râdeau de mine
Şi aşa mă puneam pe-nvăţătură.

Pe atuncea, pe la sate,
Mult tare nu se-nvăţa,
Decât trei clase de carte
Că poate nu trebuia.

Nu-i vorbă, era lume puţină
Şi nu era multă socoteală,
Căci ciobanul de la stână
Pe băţ făcea răfuială.

Numai notarul, secretarul
Era puţin mai învăţat,
Iar vornicul sau primarul
Tot bastonul era însemnat.

Şi dacă vreţi ca să vă spun,
Poate unii ştiţi mai bine,
Ce era atunci mai bun
Era: frică, cinste şi ruşine.

De frică omul era cuminte,
Că o pasăre de-ar fi furat
Îi lega pasărea dinainte
Şi aşa îl purta prin sat.

Era cinstea la înălţime
Că şi copiii "bună ziua" dădeau,
Iar când erau în mulţime
Bătrâneţile se cinsteau.

Ruşine la culme era,
Mai ales fetele erau ruşinoase,
Că dacă ele greşeau,
Nu ieşeau un an din case.

Aşa draga mămăică
Mă-nvăţa frumos pe mine:
"Dragul mamei, măi Petrică,
Să nu dăm cinstea pe ruşine!"

Doamne, caută din cer cu milă
Spre scumpă mama mea
Şi o scoate la lumină,
Te rog, ai milă de ea.

Iar tu, mămăică dragă,
De-acolo, de unde stai,
Caută la mine oleacă
Şi tot milă de mine să ai.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 172, Ed. Trinitas, 2005)

Ne învăluie ispitele, bolile sau necazurile şi parcă nu mai avem răbdare?

2011-11-22T08:58:00.014+02:00

Odată l-a întrebat un călugăr din Mânăstirea Sihăstria:
- Părinte Paisie, mă învaluiesc ispitele şi parcă nu mai am răbdare!

- Ascultă, părinte, a raspuns bătrânul. Să dăm slavă lui Dumnezeu ca ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necajiţi prin ispite, nu putem să ne mântuim.

Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos.

Să ne rugăm, părinte. Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum, însă am păţit şi noi cum a păţit Elie preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit.
Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui !

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul", pag. 43, Ed. Doxologia, 2010)

Duhovnicul cel bun

2011-11-10T17:38:00.016+02:00

Să ne rugăm să aflăm şi noi duhovnic bun
şi după ce l-am aflat, să-l ascultăm

La hramul Schimbării la Faţă, la Schitul Sihla veneau foarte mulţi creştini pentru că ştiau că în fiecare an au obicei să vină preoţi duhovnici cu mare renume ca Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Profesor Constantin Galeriu de la Bucureşti şi alţii de la Seminarul Mânăstirii Neamţ. Eu pe atunci nu ştiam de aceasta, însă m-am nimerit acolo în anul 1978, la începutul lunii august.

După hram, pe la orele 15, am văzut pe ceardacul chiliei Părintelui Paisie aproximativ 15-20 de credincioşi care aşteptau să meargă să se mărturisească. Eu, fiind obişnuit cu cozile de la magazine din acea vreme, am întrebat:
- Ce se dă aici?
Mi s-a răspuns:
- Aşteptăm la părintele pentru spovedanie.
La auzul acestui cuvânt creştinesc pe care îl uitasem de mai bine de 30 de ani, am suspinat adânc şi în aceeaşi clipă am simţit dorinţa arzătoare de a merge să mă mărturisesc, deşi nu făcusem acest pas din copilărie. Devenisem nerăbdător, nu puteam să stau liniştit ca toţi ceilalţi să aştept, ci mă tot duceam încoace şi încolo, apoi iar mă întorceam să văd câţi mai sunt până am răms eu ultimul. Doream ca după mine să nu mai fie nimeni pentru a avea timp să stau de vorbă cu Părintele Paisie atât cât am eu nevoie pentru a-i spune, aşa cum mă pricep, tot ce am de spus.
Dar pe mine mă apăsa pe inimă o mare greutate ştiind că eu n-am mai săvârşit această Sfântă Taină de mai bine de 30 de ani. Iar atunci, la acea dată, simţindu-mă nepregătit, mă temeam că voi fi respins.

Am intrat tăcut, împins parcă de cineva din spate, ca un om ce nu ştie ce vrea. Dar simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu Care mă îndemna mereu:
"Nu te teme, nu te ruşina, ai curaj, spune aşa cum poţi şi Părintele Paisie, omul lui Dumnezeu, te va înţelege, iar pe urmă te va ajuta să spui tot ce ai pe suflet. Nu mai da înapoi că această clipă din viaţă n-o mai întâlneşti."

Aşa am făcut. După ce am intrat i-am spus:
- Părinte - nu ştiam să folosesc alte cuvinte de adresare mai potrivite - vă rog să mă iertaţi că am venit nepregătit, mai întâi pentru că eu nu m-am gândit niciodată că eu o să mă aflu azi aici spre a-mi mărturisi păcatele, că voi fi în starea în care mă aflu. Am văzut şi eu nişte persoane ce aşteptau, dar n-am ştiut ce aşteaptă până ce nu i-am întrebat, apoi mi-am zis: ce-ar fi să merg şi eu? Aşa am ajuns să stau de vorbă cu sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi spunându-mi ce să fac, ce să citesc şi după cât timp pot veni să fac o adevărată mărturisire.

În acest timp Părintele Paisie, cu o privire blândă şi plină de dragoste, se uita în ochii mei pătrunzându-mă până în adâncul inimii pentru a se convinge că cele spuse de mine corespundând realităţii. Astfel, după o grea tăcere de circa zece secunde (mi s-a părut mai mult de zece minute), Părintele Paisie mi-a răspuns cu voce blândă şi cu o privire plină de bunătate nemaintâlnită de mine până atunci:
- Nu pleca! Stai să te mărturiseşti acum. Te voi ajuta eu întrebându-te aşa cum voi şti, nădăjduind la mila şi la ajutorul Darului lui Dumnezeu.
- Dar eu de mai bine de 30 de ani nu m-am spovedit, sunt străin complet de credinţă, de rugăciune, de post, nu ştiu care sunt păcatele.
- Nu-i nimic.

Sfinţia sa a avut o carte după care m-a întrebat. Ce mi s-a părut deosebit a fost că la păcatele pe care le cunoşteam îmi dădea şi sfaturi şi exemple cum să mă îndrept. Nu ştiu dacă este bine să spun câtă transpiraţie a curs de pe mine şi nu ştiu dacă în toată viaţa mea am vărsat atâtea lacrimi. Mărturisirea a durat cam două ore, iar când s-a terminat aş fi dorit să mai stau, să nu mai mai despart de sfinţia sa. Acel timp, cel mai frumos din viaţa mea, nu voi reuşi, oricât m-aş strădui, să-l descriu aşa cum s-a petrecut în realitate.

Cert este că n-am ştiut cum am ieşit pe uşă şi cum am coborât cele aproape o sută de trepte improvizate de la chilia sfinţiei sale până jos la biserică. Am avut impresia că am zburat, că nu am pus picioarele pe pământ, aşa de uşor mă simţeam.

Astfel, de la acea mărturisire şi până la sfârşitul vieţii am rămas fiul duhovnicesc al Părintelui Paisie. Mai, târziu, când am devenit foarte apropiat sufleteşte, l-am întrebat:
- Părinte Paisie, atunci când m-am spovedit pentru prima dată la sfinţia voastră nu m-aţi lăsat să plec pentru a mă pregăti ca orice creştin.
La care Părintele Paisie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze:
- Frate Petru, să-I mulţumeşti totdeauna lui Dumnzeu că te-a ajutat de ai ajuns până la mine. El ţi-a călăuzit paşii, El ţi-a pus în gând hotărârea de a face această spovedanie. Dacă te lăsam să pleci, erai un om pierdut pentru că cel rău îţi punea piedici ca să nu mai vii. Aşa că dă-i slavă lui Dumnezeu în toate clipele vieţii tale şi în rugăciunile frăţiei tale să nu mă uiţi şi pe mine, păcătosul."

Îmi amintesc de multe întâmplări legate de Părintele Paisie. Odată ne-am pornit iarna să urcăm de la Sihăstria la Sihla. Era zăpadă foarte mare, dar noi eram mai tineri şi ne-am încumetat să plecăm la drum. Înaintam greu prin nămeţi şi mereu trecea altul în facă ca să facă pârtie. Când am ajuns pe la jumătatea drumului, am auzit nişte lupi care urlau în dreapta noastră, nu departe. Nu mai aveam ce face, nu ne mai puteam întoarce, ne-am făcut cruce şi am mers mai departe rugându-ne. Cred că Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Paisie, ne-a scos la capăt. Când am ajuns la Sihla, Părintele Paisie ne aştepta şi ne-a zis:
- Voi ştiţi prin ce primejdie aţi trecut?!

Cu o lună înainte de sfârşit, pronia dumnezeiească a făcut ca să merg la Părintele Paisie care era într-o stare destul de grea. Mi-a dat binecuvântarea să mă călugăresc şi să-i port numele şi a adăugat următoarele cuvinte:
- Frate Petru, eu plec. Ce se va întâmpla în lume şi în mânăstire, numai Dumnezeu ştie ... (eu cred că ştia ce se va întâmpla, dar a evitat să mărturisească ca să nu înţeleg greşit şi să mă smintesc). Tu să ai grijă de un singur lucru: să nu vorbeşti pe nimeni de rău şi să nu judeci, că vei avea mari necazuri şi ispite. În cazul în care te vei afla într-un grup unde se vorbeşte de rău, să încerci să schimbi vorba în bine. Dacă nu poţi sau nu reuşeşti, să fugi, căci altfel vei fi martor la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu pentru vorbitul de rău al celor pe care i-ai auzit.
Acesta a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a lăsat Părintele Paisie.

Petru

(acest fragment a fost extras din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 332-334
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Cu dragoste, de la Părintele Paisie ...

2011-11-08T20:48:00.014+02:00

O femeie care făcuse păcate mari s-a dus să se mărturisească la Părintele Paisie.
Era prin 1964.
Când a început să se mărturisească, femeia a izbucnit în plâns. Dar cum a început să vorbească a simţit deodată cum de pe capul ei curgeau picături de apă.
Se gândea: "Doar nu plouă, de unde picură ?!"
Dar ce să fie ?!
Erau lacrimile Părintelui Paisie care mai mult decât ea nu se putea opri din plâns, vocea îi era schimbată, suferea cumplit.
Aşa făcea cu toţi, suferea alături de cel ce se mărturisea sincer.

Anonim

***

Cunosc o femeie credincioasă care a mers la spovedanie la bătrânul duhovnic. Acesta stătea în genunchi la spovedanie într-o comuniune a părintelui cu fiica sa duhovnicească. Era o familiaritate şi o intimitate sfântă între preot, credincios şi Hristos, Judecătorul îndurărilor.
La auzul păcatelor ei, Părintele a început să plângă. Lacrimile sale curgeau peste epitrahil. În acea comuniune a durerii între duhovnic şi penitent se ţesea puterea iubirii iertătoare a lui Hristos Cel răstignit pentru păcatele noastre.
După ce a plâns, Părintele i-a dat un canon de rugăciune şi de metanii. Credincioasa respectivă i-a răspuns că nu poate face metanii deoarece născuse de câteva săptămâni prin cezariană. Atunci Părintele Paisie i-a zis: "Voi face eu canonul de metanii pentru tine, dar trebuie să faci rugăciune de două ori mai multă". Era concentrată în aceste cuvinte toată iubirea bătrânului duhovnic pentru copiii săi duhovniceşti. De atunci, într-o înlănţuire de har, credincioasa respectivă a primit şi ea, tainic, darul lacrimilor la fiecare rugăciune.

Asist. Dr. Ioan Valentin Istrati
Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae", Iaşi

***

Era un om blând, plin de dragoste şi bunătate, care venea ca un pansament părintesc peste rănile vieţii mele. La dânsul ne-am găsit cea mai mare alinare şi pentru aceasta ni l-am ales ca duhovnic. Era de o bunătate şi o dragoste rar întâlnită, se bucura ca un copil de orice lucruşor pe care i-l dăruiai şi nu ştia cum să te fericească în schimb cu alte lucruri sau desfătări duhovniceşti.
Odata, urcând de la Agapia la Sihla, am întâlnit un om care cobora cu un fagure de miere. Ştiind că-i fac bucurie Părintelui Paisie, i-am cerut o bucaţică de fagure şi mi-a dat o bucăţică mică pe care i-am dăruit-o Părintelui Paisie. Atât de mult s-a bucurat Părintele, nu pentru micuţul fagure, ci pentru dragostea cu care i l-am dăruit, încât ne-a strâns în braţe pe amândoi, ne-a introdus sub patrafir şi se ruga lui Dumnezeu cu multă căldură şi insistenţă, zicând: "Doamne, dă-mi şi pe aceştia ca fii duhovniceşti" Şi când se ruga parcă vorbea cu Cerul: "Da, Doamne, ştiu că mai am doi fii duhovniceşti, pe Gheorghe şi Maria Dolores (de la Filarmonica din Bucureşti), dar Te rog, Doamne, dă-mi şi pe aceştia: Marin şi Maria". Plecând apoi de la dânsul spre Sihăstria cu multe binecuvântări şi parcă uşuraţi de toate necazurile vieţii, am văzut pentru prima dată pe soţia mea sărind într-un picior de bucurie prin pădure (precizare: soţia lui mergea încet de obicei, fiind bolnava de ambele picioare) şi zicând:
"Mai am un tătic! Mai am un tătic!"

Marin Marius Tinculescu
solist la Opera Română din Cluj

(Aceste fragmente se găsesc în cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului",
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

O mărturie minunată despre Părintele Paisie

2011-11-01T14:20:00.012+02:00

"L-am intalnit şi eu pe Părintele Paisie Olaru în pelerinajele făcute la Mânăstirea Sihăstria şi Schitul Sihla singur, cu colegii de şcoală şi in special cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligentă călăuză în cercetarea şi descoperirea comorilor duhovniceşti.

În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre in limba lor originală şi-n efortul de a-mi însuşi mai multe limbi am simţit o acută criză existenţială şi de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilarie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.

În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:
- Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevarat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii, mai bine şi-ar gasi altceva de facut.

Am scos bilete de tren din Bucureşti pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemulţumit de întamplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov - Ciceu - Oneşti - Adjud - Bacău - Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cat mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.

Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.
L-am gasit pe părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mana, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.

M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am incercat o mică discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am facut cel putin cinci încercări de a-l convinge pe Parintele să-mi asculte mărturisirea. Raspunsul a fost de fiecare dată "nu".

Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat:
- De ce nu?
Cu voce adâncă, mi-a raspuns:
- Nu pot pentru că sunt orb.
Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.
M-am gândit: "Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aş putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o Doamne ucenicului Tau iubit?! - dar, nu-i treaba mea". Ma gândeam: "mai bine mort, decât orb".

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpăţânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: "Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă." Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă:
- Ştii unde este cel mai rău loc?
Am răspuns că nu ştiu. Îmi spune:
- Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.
Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit:
"De ce m-o fi respingand Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu."
Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune:
- Ce cauţi tu la mine, un om simplu şi prost cum sunt - adresându-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi să te spovedeşti şi să discuti cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri: Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu şi ceilalţi?

În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, timpul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins din nou de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mă uit în jur, nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am inţeles că este un harismatic, că ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, să mă primească...
- Stiţi, Părinte sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici şi să mă spovedesc.
Îmi raspunde:
- Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu ca ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacău... pe ocolite, dar nu pot ...
şi apoi mi se pare că deviază discuţia spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformaţi inimile voastre de piatră, măcar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le înnoiască." Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.

Un gust amar pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta justifică refuzul spunându-mi:
- Eu sunt un mare ticălos, încăpăţânat şi tare mândru.

Am înţeles că-mi tot arăta oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărat să renunţ. Un gând mi-a spus: "Nu-l mai necăji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă."
N-am terminat bine gândul acesta că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:
- Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mână, m-a dus in chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare şi gemuleţ ca să pot citi tot ce era scris în însemnările mele.

Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de ganduri şi emoţii mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rau. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună - de fapt, să ma întrebe de păcatele personale - mi-am zis: "Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu."

La început am crezut ca este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, doar când după aproape 45 de minute îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, e prea mult...

Cu un glas întristat îmi spune:
- Tătucuţă, da' de ce te mai îndoieşti şi acum?!
Am inţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel încăpăţanat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocainţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.

Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape înca trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi, ca să-şi ascundă, discret, darurile care sălaşluiau în el, îmi spune:
- La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus.
Îi raspund:
- Părinte, mi-aţi spus totul ... Nu mai am nimic de spus ...

Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi imi spune numele Părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecaruia, sute şi sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fiecare amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, comparativ cu imensitatea copleşitoare a atator informaţii ce mi le-a oferit Părintele.

Culmea surprizei a fost cand a început să-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezentată istoria binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânăstirea Putna ca să nu deranjăm şi să tulburăm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astăzi.

În momentul când a început să facă rugăciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăsurau îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfasurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare."

Protosinghel Constantin Chirilă
de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

("Canonizare întârziată" - titlu din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 153-157
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Câteva cuvinte şi o poezioară duioasă scrise de Părintele Paisiedespre mama Părintelui Cleopa, monahia Agafia de la Agapia Veche

2011-09-28T21:10:00.018+03:00

"Pe această maică o cunosc încă de pe vremea când era în lume pentru că fiind mamă fraţilor ce veneau pe la mine, venea şi ea după băieţii ei (părintele Cleopa si fraţii lui, Vasile şi Gherasim). Nu ştiu cum să o numesc pe această mamă-maică. Pot s-o numesc maică izvorâtoare de lacrimi, căci multe lacrimi a vărsat această maică. Ana aceasta, împreună cu soţul ei, Alexandru, au avut 10 copii şi (aproape) toţi au murit de tineri.

Ion avea 16 ani, Profira 18, Maria 25-26, Mihai 19, Ecaterina 20, Gherasim 26, Vasile 26. Toţi aceşti fii au fost fiii Anei, maica Agafia, aşa că multe lacrimi a trebuit sa verse şi chiar le-a vărsat, că de multe ori luam şi eu parte la lacrimile ei.

Aşadar, biata mamă îndurerată, după ce şi-a înmormântat copiii şi soţul, s-a retras pe urma celor trei care veniseră în părţile acestea ale Sihăstriei. Din cei trei veniţi aici, a rămas unul şi acela este Părintele Cleopa care a fost şi la petrecerea (îngroparea) mamei sale, Agafia, căreia, după venirea ei din lume, i-a făcut Dumnezeu parte şi a stat în Agapia Veche douăzeci de ani, având fiice pe toate maicile; că după vârstă putea să le fie mamă aproape la toate. Aşa că Dumnezeu i-a făcut parte să aibă mai mulţi fii decât îi plânsese la groapă.

Aşadar sora Ana şi maica Agafia s-a săvârşit în Schitul Agapia Veche după douăzeci de ani de pustnicie. Ea a zăcut mai mult pe picioare şi, în cele din urmă, cu pace a trecut la Domnul. Avea peste 90 de ani. Dumnezeu s-o ierte!"

Când stau pe loc şi mă gândesc,
Maică Agafie, mult te compătimesc
Şi te văd cum pentru toţi alergai
Şi câte pe unul înmormântai.
"Părinte Paisă, mi-a murit Profira."
"Părinte Paisă, a murit şi Maria."
"Părinte Paisă, a murit Ecaterina."
"Părinte Paisă, şi Mihai din viaţă a încetat"
"Părinte Paisă, şi Alexandru m-a lăsat."
"Părinte Paisă, Gheorghe-Gherasim a murit"
"Părinte Paisă, şi de Vasile am auzit."
"Părinte Paisă, nu ştii ceva de Cleopa meu?"
"Părinte Paisă, iartă-mă, pentru Dumnezeu!"
Dumnezeu să te ierte, maică!

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", Ed. Trinitas, 2005)

În cine să ne punem nădejdea?În puterea "noastră" de a rezolva lucrurile? În ajutorul altor oameni?Sau în cel al lui Dumnezeu?

2011-08-08T16:41:00.020+03:00

"Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.

Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.
Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul.
Ca omul se schimbă.
Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte.

Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos."

Părintele Paisie Olaru

Despre boală şi îngrijirea bolnavilor

2011-08-04T21:33:00.005+03:00

"Nu spune nimănui că eşti bolnav sau că te doare ceva. Ci roagă-te în taină Domnului şi Măicuţei Domnului şi du-te şi fă ascultare unde eşti trimis şi îndată te vindeci de boală.

Cea mai mare faptă bună este a îngriji de cei bolnavi!
Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii.
Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui!"

Părintele Paisie Olaru

Cum să ai linişte sufletească

2011-07-23T16:46:00.001+03:00

"Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în suflet.
Să te întorci acolo de unde ştii că ai pierdut pacea inimii."

Părintele Paisie Olaru

Să punem început bun, să ne mărturisim ...

2011-06-25T08:50:00.021+03:00

"Din vreme să ne mărturisim şi să ne pregătim ca atunci când vine ceasul să fim cu traista legată la gură, după uşă, colo ... A venit ceasul, iei traista şi pleci. Dar ca să te gândeşti să pui în traistă atunci, în clipa morţii ... atunci nu mai poţi, dragul meu, atunci nu se mai poate ... Atunci nu!

Era o babă, Catrina o chema. Şi ea vorbea cu moartea cum vorbim noi acum:
«Sfântă Moarte, mă rog matale să-mi spui când ai să mă iei ca să mă pregătesc şi eu, Sfântă Moarte». Şi tot aşa «Sfântă Moarte» azi, «Sfântă Moarte» mâine ... Şi tot vorbea cu moartea, dar n-o vedea.
De la o vreme iaca apare moartea:
«Hai, Catrină. Eşti gata? Hai, că am venit să te iau ...»
«Săraca de mine, Moarte Sfântă, cât te-am rugat eu să vii să-mi spui când vrei să mă iei! Să-mi fi spus mai înainte ... Dar n-ai venit, Sfântă Moarte, să-mi spui ...»
«Cum n-am venit Catrină ?! Te-a durut vreodată urechea?»
«Da, m-a durut ...»
«Te-a durut capul, Catrină?»
«Da ...»
«Catrină, dar inima, dar vreun picior ?»
«M-a durut ...»
«Eu eram, Catrină! Eu îţi spuneam atunci să te pregăteşti că îndată oi veni să te iau.»
«Da' bine, aşa ai vorbit tu cu mine, Sfântă Moarte?!»
«Apoi eu aşa ştiu a vorbi, Catrină ...»
Şi a luat-o pe Catrina.

Ca să vezi ... Uite aşa ştie ea a vorbi cu noi. Ca atunci când eşti vinovat, ai făcut vreo poznă şi, înainte de a te duce la închisoare, întâi îţi trimite somaţia, pe urmă citaţia şi apoi mandatul - şi gata. Hai, de-acuma ... Te duce, nu te mai lasă.
Somaţia este un junghi, ca să te pregăteşi, să te spovedeşti la duhovnic.
Citaţia este o altă durere, ca să te şi împărtăşeşti.
Şi când a venit mandatul, nu te mai lasă ... Gata! «Te iau!» Pregătit, nepregătit ... «Bogdaproste c-am gătit... Am terminat ... Hai».
Gata, tătucă ... Să nu te sminteşti de trăsnăile mele.

Aşadar, tare ar fi bine ca din clipa asta să punem început bun, tătucă.
Fiindcă lucrurile trec, trec la vale şi vine clipa când va rândui Dumnezeu să dai examenul cel mai de pe urmă ...
Eheei ... acela de pe urmă este examen, nu glumă!
Acela să-l reuşim, tată, că atunci nu mai încap nici intervenţii, nici avocaţi, nici orice altă învăţătură - decât numai faptele, dacă le-ai făcut."

Părintele Paisie Olaru

Un sfat de folos

2011-02-19T13:31:00.009+02:00

Părintele Ioanichie Bălan: Ce sfat mai de folos daţi ucenicilor de prin mânăstiri şi sate care vă iubesc şi se roagă pentru mântuirea Sfinţiei Voastre?

Părintele Paisie Olaru: Să trăiască în dragoste desăvârşită unii cu alţii, să se roage mereu, să iubească biserica şi citirea sfintelor cărţi, să asculte de duhovnicii lor, să facă multă milostenie, că aceea poate mult la Dumnezeu şi să fie întru toate smeriţi şi blânzi.
Cu un cuvânt: să facem cu toţii fapte vrednice de trai şi să nu uităm de moarte niciodată. De vom face aşa, sigur ne mântuim!

Psalmul 41

2011-01-30T11:17:00.001+02:00

În ce chip cerbul la izvoarele apelor se grăbeşte,

Aşa sufletul meu spre Tine, Dumnezeule, doreşte.

Sufletul meu spre Tine, Dumnezeule, însetează,

Şi când la Tine gândeşte, cu totul se înviorează.

Ziua şi noaptea, în necaz, eu la Tine mă gândesc

Şi în loc de pâine eu cu lacrimi mă hrănesc.

Că aud pe mulţi cei ce stau împrejurul meu

Zicând: "Unde este Dumnezeul şi stăpânul tău?"

Însă mă mângâi şi zic sufletului meu:

Mai rabdă puţin şi aleargă la casa lui Dumnezeu,

Căci acolo sunt glasuri duhovniceşti ce prăznuieşte,

Deci bucură-te în necazuri, suflete, şi te veseleşte.

Şi în necazuri la Domnul nădăjduieşte,

Că Domnul din tot necazul te izbăveşte.

Aşadar, când îmi văd sufletul meu tulburat,

Cu gândul la Dumnezeu m-am ridicat.

Şi îmi aduc aminte de minunile Lui cele multe

De la mare, de la Iordan şi de ridicarea de pe Sfântul Munte.

Adâncul bunătăţilor şi al milostivirii Tale

A trecut peste adâncul răutăţilor mele.

Aşa că pentru toate se cade să-Ţi mulţumim

Şi ziua şi noaptea să Te preamărim.

Părintele Paisie Olaru

Scrieri ale Părintelui publicate după trecerea sa la Domnul:"Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!Chipuri de monahi care au trecut la Domnul"

2010-11-24T08:53:00.004+02:00

„Cartea Cuviosului Părinte Paisie Olaru, intitulată Dă-le, Doamne, un colţişor de rai! Chipuri de monahi care au trecut la Domnul, este o colecţie de portrete spirituale ale unor monahi pe care autorul i-a cunoscut în timpul vieţii sale. Aceste scrieri inedite au fost păstrate la Sfânta Mănăstire Sihăstria - Neamţ. Le publicăm acum, la împlinirea a 15 ani de la trecerea la Domnul a autorului, sub titlul "Dă-le, Doamne, un colţişor de răi", pentru că Părintele Paisie folosea adesea aceste cuvinte în rugăciunea sa pentru cei pe care-i binecuvânta.

Modul în care Părintele Paisie de la Sihăstria prezintă chipurile monahilor pe care i-a cunoscut la diferite mănăstiri: Cozancea, Sihăstria, Slatina sau Rarău, arată că autorul este deodată un om al pocăinţei şi al discernământului duhovnicesc. Părintele Paisie Olaru îmbină smerenia cu sinceritatea, fiind mereu preocupat de felul cum se pregăteşte omul pentru moarte.[...]

Cartea Părintelui Paisie Olaru este un îndemn pentru a înţelege esenţialul şi vocaţia vieţii monahale. Lumina şi lupta acestei cărţi, care cheamă pe om la împăcare cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi, contrastează mult cu tulburarea veacului în care trăim. Pentru Părintele Paisie, moartea a devenit un Paşte, o trecere la Domnul, într-un "colţişor de Rai", într-un "sălaş din Casa Tatălui ceresc" pentru că toată viaţa sa pe pământ a fost căutare şi pregustare a bucuriei cereşti.

Avem speranţă că de acolo, din ceruri, dintr-un "colţişor de Rai", Părintele Paisie Olaru se roagă pentru toţi cei ce caută mântuirea şi viaţa veşnică."

Acest fragment este extras din Cuvântul înainte scris de Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL, pe atunci (2005) Înalt Prea Sfințit Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.

Volumul a apărut în anul 2005, la Editura Trinitas şi a fost reeditat în 2010 de Editura Doxologia (care este editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, fosta Trinitas).
http://editura.doxologia.ro/20101101/da-le-doamne-un-coltisor-de-rai-chipuri-de-monahi-trecuti-la-domnul

20 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Paisie

2010-10-18T08:01:00.020+03:00

Din ziarul "Lumina":
- Chipul luminos al Părintelui Paisie Olaru evocat la Sihăstria ;
- Părintele din raiul tăcut al rugăciunii.

De pe situl Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei:
- Întâlnire cu Părintele Paisie la Mânăstirea Sihastria.

De pe situl Agenţiei de ştiri "Basilica":
- Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat slujba parastasului pentru Părintele ieroschimonah Paisie Olaru la Mânăstirea Sihăstria.

De pe portalul "Doxologia" (site realizat de Arhiepiscopia Iaşilor, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei):
- Cuvânt rostit de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan în cadrul Simpozionului organizat la Mănăstirea Sihăstria cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui Paisie Olaru - 16 octombrie 2010.

Mare este darul tăcerii ...

2010-07-23T16:22:00.001+03:00

"Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care zice: «Pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății», iar un sfânt părinte zice că «de câte ori am vorbit m-am căit».

Mare este darul tăcerii!
Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga. Părinții noștri vorbeau «șapte vorbe pe zi» cum se spune, dar cu inima și cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morții și ziua judecății, încet-încet dobândim darul tăcerii și al rugăciunii.

Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: «Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. (Psalm 140,3)»

Să vezi şi să nu vezi ... să auzi şi să nu auzi ...
Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti!"

Părintele Paisie Olaru

Milă de săraci ai? Să nu-i judeci, tată!

2009-12-01T20:00:00.004+02:00

"Milă de săraci ai? Să nu-i judeci, tată!
De-i poți ajuta, ajută-i! Și chiar dacă nu le dai un ban, ai milă de ei! Iar dacă ai, dă! Fă milostenie cu lucrul sau cu cuvântul! Fă tot ce poți! Nu-i da prea mult ca să nu-ți pară rău! Dar să nu-i judeci niciodată!

Și dacă dai, să fugi cât poți de mândrie! Să zici în gândul tău: «Parcă eu, dacă le dau, ce, le dau de milă? Le dau ca să scap de ei! Ei, parcă cine știe ce am făcut! Au fost sfinți care-și dădeau și hainele de pe ei. Eu ce mare lucru am făcut ?!»"

Părintele Paisie Olaru

Înregistrare video cu Părintele Paisie

2009-11-26T14:50:00.011+02:00

Înregistrare video preluată de pe:
www.ortodoxtv.com

Dacă întâmpinați dificultăți în vizionarea online, pe blog, a înregistrării video de mai jos, o puteți downloada de aici:
http://www.ortodoxtv.com/filme-video/pr-paisie.php

"Mai degrabă tac ca să nu-i fac mai răi"

2009-11-25T13:18:00.009+02:00

"Sunt mulți oameni tulburați astăzi și nu-i ușor să-i liniștești.
Aici este înțelepciunea duhovnicului, a păstorului de suflete. Sunt unii care au ceva înțelepciune în mintea lor, dar se mândresc în inima lor. Alții nu au nimic în cap, dar cred că au ceva și se mîndresc degeaba. Cei mai mulți sunt bolnavi sufletește din cauza mândriei și ca să-i vindeci și ca să-i scoți dintr-ale lor, de multe ori te ostenești degeaba.

Eu care nu am mai nimic, cum să-i învăț pe acești oameni?
Mai degrabă tac ca să nu-i fac mai răi ..."

Părintele Paisie Olaru

Cum ar fi bine să ne rugăm zilnic ...

2009-11-24T21:38:00.006+02:00

"Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătucuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică.

Citește dimineața Acatistul Maicii Domnului, iar seara citește Paraclisul ei. Crezul, neapărat, măcar o dată pe zi și Psalmul 50 de două-trei ori pe zi ...
Mai mult, canonul e benevol: Tatăl nostru fără număr, Doamne Iisuse, fără număr, metanii, fără număr.

Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială ... Să faci în fiecare zi câte metanii poți către Maica Domnului, cel puțin 12 metanii și la fiecare metanie să spui așa, ca baba: «Maica Domnului, nu mă lăsa... Nu mă lăsa, Măicuța Domnului!»"

Părintele Paisie Olaru

Căsătoria sau călugăria?

2009-11-23T19:26:00.009+02:00

Doi tineri au întrebat ce să aleagă: Căsătoria sau viața monahală?

Iar răspunsul Părintelui Paisie a fost acesta:

"Amândouă căile sunt binecuvântate, dar depinde de voința lor. Mai întâi trebuie să cunoască bine ispitele, greutățile și obligațiile ambelor căi de viață, că fiecare drum are crucea lui, încercările și bucuriile lui.
Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî. Să postească 40 de zile, să se mărturisească la duhovnicii lor și să ceară sfaturi de la cei mai iscusiți duhovnici. După 40 de zile de rugăciune și post, Dumnezeu le va descoperi, prin conștiință și duhovnic, pe ce cale să apuce.
Dacă iubesc fecioria, liniștea, tăcerea și rugăciunea, calea cea mai bună este călugăria.
Iar dacă iubesc viața de familie mai mult, adică copiii, lucrul mâinilor și toate grijile acestei vieți, să intre în viața de familie.
Amândouă căile duc la mântuire dacă sunt respectate datoriile creștinești obligatorii. Domnul a binecuvântat amândouă căile, dar nu putem noi hotărî ce cale să aleagă fiecare. Numai Dumnezeu și omul singur hotărăsc. Bătrânii noștri aveau această vorbă înțeleaptă: «La călugărie și la căsătorie să nu silești pe nimeni!»"

Părintele Paisie Olaru

Părintele Paisie Olaru despre monahul Ghenadie Avătămăniței

2009-11-23T17:32:00.021+02:00

Fragmentul de mai jos este extras dintr-o lungă și duioasă poezie pe care Părintele Paisie Olaru a dedicat-o monahului Ghenadie Avătămăniței de la Schitul Cozancea.

Acest călugăr bătrân i-a fost tare drag Părintelui Paisie.
Pe nume Gheorghe, era din satul Flămânzi (jud. Botoșani) și venise la schit la bătrânețe, la vârsta de 70 de ani. A împărțit chilia cu Părintele Paisie timp de 8 ani (la Schitul Cozancea nu era viață de obște, calugarii stateau câte 2-3 si se drămuiau singuri)

După cum spunea și Părintele, moșul Gheorghe era un bătrânel sincer, curat la suflet, simplu, fără carte care se străduia mereu să nu supere pe nimeni si mereu își cerea iertare, făcând ascultare cu toată dragostea, având și darul lacrimilor.
Cu un an înainte de moartea bătrânelului, Părintele Paisie l-a facut călugăr, punându-i numele de Ghenadie.

Iată un fragment simpatic și amuzant care face referire la una din întâmplările adevărate (bătrânelul nu vedea prea bine și, de aceea, uneori, făcea "boacăne" fără voia lui pe care le regreta mult și pentru care își cerea iertare cu lacrimi):

Despre Părintele Ghenadie Avătămăniței
[...]
Nu pot chiar pe toate a le însemna
Câte îmi povestea bătrânul meu,
Dar sincer spun că lăcrima
Când îi vorbeai de Dumnezeu
Și la început la orice cuvinte
El își făcea Sfânta Cruce
Și "Măicuța Domnului cu noi, părinte",
Dragul meu, iar începea a plânge.
Am căpătat mare dragoste de el
Pentru buna lui sinceritate,
Fiindcă era blând ca un miel,
Milos și fără răutate.
Îl lăsam stăpân peste toata casa
Că se pricepea bine la toate,
Îmi pregătea chiar și masa
Și făcea bune bucate
"Frate Gheorghe, i-am zis odată
Mie îmi place borș cu urzici,
Iaca eu adun recolta toată,
Dar aș vrea ca și frăția ta să mănânci.
Să faci un borș colo sănătos,
Ca și frăției tale să-ți placă,
Că eu sunt cam pofticios
Și, mâncând, pofta să-mi treacă".
Îndată bătrânul a făcut ascultare
Și într-o zi cu drag s-a apucat,
A făcut borș într-o oală mare
Și bucuros la masă m-a chemat.
Lacom și flămând fiind eu,
Grăbit m-am pus la mâncare
Cărând din strachină mereu,
Zicând: "Plăcut borș și bun gust are".
Mai rămăsese în strachină o urzică,
Deși îmi părea cam prea mare,
O iau, ca fratele Gheorghe să nu zică
Că nu-mi place a lui mâncare.
Nu mă grăbesc, o iau cu încetișorul,
Să o înhaț cu gura toată,
Când colo, ce să vezi? Era spălătorul!
Căzuse în oala cu borș fiartă.
"- Dar ce-i asta, frățioare? -
Cam glumind, așa am zis-,
Spălătorul a făcut gust la mâncare",
Iar, el săracul, nu se putea stăpâni de plâns.
A scăpat mâncarea din gură jos
Și cu lacrimi în genunchi se pune:
"Mă rog, părințele, pentru Domnul Hristos,
Iartă-mă și fă ce vrai cu mine!"

[...]

Multe aș avea de însemnat
Din cele auzite de la el,
Dar să nu-l supăr, le-am lăsat,
Scumpul și iubitul meu bătrânel.
Te-aș ruga, dragă părinte,
Dacă nu te supăr iarăși,
Poate-ți mai aduci aminte
De-al tău părinte și tovarăș
Și după cum în viață ne-am ajutat,
Trăind opt ani în voie bună,
Doresc și eu să fiu iertat
Și dincolo să fim tot împreună.
Amin.

Cum sa ne purtam cu aproapele nostru?

2009-11-22T22:50:00.010+02:00

"Să socotim pe aproapele nostru mai bun decât noi, să-i cerem sfat în loc să-i dăm noi, iar lipsurile lui să i le completăm cu dragostrea noastră. Faceți aceasta și vă mântuiți!"

Părintele Paisie Olaru

Să nu fugiți să aveți copii mulți ...

2009-11-22T22:36:00.011+02:00

O femeie care nu vroia să aibă copii mulți i-a cerut bătrânului Parinte sfat ce anume să facă.
Iar el i-a răspuns:
"Dacă fugi de copii, fugi de mântuire. Să nu rămâi la un singur copil ca să nu îl pierzi și pe acela. Mai sănătoși sunt copiii mulți în casă. Iar unde există numai unul sau doi, de obicei și aceia sunt răi sau bolnăvicioși".

Părintele Paisie Olaru

Ce este conștiința?

2009-11-22T22:11:00.009+02:00

Părinții l-au întrebat ce este conștiința.

"Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care pazește pe om. Când ea te mustră înseamnă că Dumnezeu te ceartă și trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre ca să ne pălmuiască conștiința prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim. Și lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău ca să-l lovească peste obraz pentru a nu se înălța cu mintea.
Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoșilor. Deci să avem nădejde și curaj, să nu mai greșim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere și așa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu."

Părintele Paisie Olaru

Ce cărți sfinte să citim?

2009-11-22T21:51:00.010+02:00

"Eu m-am folosit cel mai mult de Viețile Sfinților, de pilda vieții lor.
Dar de mare folos sunt și învățăturile Sfinților Părinți și, mai ales, Sfânta Scriptură.
Toate sunt de folos la timpul lor."

Părintele Paisie Olaru

O înregistrare audio cu Părintele Paisie

2009-11-22T20:34:00.007+02:00

http://www.ortodoxmedia.com/dn/0115-Pr-Paisie-Olaru.mp3

"Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă miluiască! Domnul să vă ajute, Domnul să vă mântuiască, Domnul să vă folosească, Domnul să vă păzească, Domnul să vă curățască, Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească! Domnul ca un bun şi milostiv și iubitor de oameni să vă dea ierte de păcate!
Milostivul Domnul nostru Iisus Hristos să vă blagoslovească în toate zilele vieții voastre. Blagoslovește, Doamne, pe robii Tăi, pe roabele Tale și pe soții lor, și pe fiii lor, și pe soțiile lor."

"Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor."

"Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor şi cu sfârşit bun îi miluieşte, iar dincolo, la ziua judecăţii, un colţisor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!"

Desprea boală și suferință

2009-11-22T18:45:00.010+02:00

O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul și a cerut canon.
Iar el i-a răspuns:

"Canonul bolnavului este patul. Patul suferinței! Să rabzi boala cu mulțumire și te mântuiești. Cât mai poți, zi Tatăl nostru, rugăciunea Doamne Iisuse, Sfinte Dumnezeule, Crezul, Doamne ajută și, dacă nu cârtești în boală și te spovedești regulat, dobândești viața veșnică înaintea multora."

Părintele Paisie Olaru

Despre smerenie

2009-11-22T18:26:00.007+02:00

"Mare este smerenia pentru calugări și pentru creștini!
Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele», aceasta este smerenia adevarată. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul."

Părintele Paisie Olaru
Fragment extras din "Patericul românesc" (subcapitolul dedicat Părintelui Paisie Olaru) scris de părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan de la Mânăstirea Sihăstria (1930 - 2007)

Să nu judeci pe nimeni, tată!

2009-11-22T17:22:00.017+02:00

"Să nu judeci pe nimeni, tată! Tare-i păcat să judeci...
Vezi pe cineva ca a greșit, să-ți fie milă de el: «Doamne, săracu', uite ce i-a făcut diavolul...» și să nu judeci pe nimeni. Și să-i vezi pe toți deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun și altul e mai puțin bun.
Să nu osândești pe nimeni! Să-i ai pe toți mai buni decât tine!

Și nu mai purta grijă de ce fac alții ... Ia seama la ce faci frăția ta!"

Părintele Paisie Olaru

Câteva cuvinte despre viața Părintelui Paisie

2009-11-22T16:02:00.025+02:00

Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, primind la botez numele de Petru.

Părinții săi, Ioan și Ecaterina, erau oameni săraci, dar credincioși, iar în familie domnea liniştea şi înţelegerea, nu existau certuri. Tatăl său era pădurar, iar mama sa casnică. Erau oameni simpli care-şi educau copiii mai mult prin puterea exemplului decât prin vorbe multe. Tatăl ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni şi se ruga cu glas tare, să audă şi cei mici. Mama era prietenoasa cu toată lumea şi le spunea adesea: "Măi băieţi, să fiţi cuminţi ca să nu dăm cinstea pe ruşine!"

A făcut şcoala primară în sat. Pe atunci în sat se făceau numai trei clase, micuţul Petru fiind premiant în toţi cei trei ani. Premiile constau în cărticele cu vieţile sfinţilor, acestea insuflându-i pentru prima dată gândul de a merge la mânăstire. Îi plăcea în mod special viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit. Mama sa nu prea era împăcată cu gândul ca fiul ei dorea să părăsească lumea şi să plece la mânăstire şi încerca să-l înduplece prin astfel de vorbe: "Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie că acolo este canon mare de rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr şi era tare slab şi se ruga aşa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»"

Astfel a mai prelungit puţin viaţa în lume ascultând de mama sa. A intrat în armată să-și satisfacă stagiul militar, luând parte şi la primul război mondial. Dar se ruga lui Dumnezeu să-l scape. Dorea să se facă călugăr.
La finalul războiului mama îşi aştepta cu înfrigurare băieţii acasă (pe Părintele şi pe un frate al său, Gheorghe) pentru că ştia că încă nu erau feriţi de primejdii (frig, boli). Însă a murit cu puţin timp înainte de a-l vedea şi pe Gheorghe acasă.
Statul l-a răsplătit pe Petru (Părintele Paisie) pentru participarea la război şi i-a dat cinci hectare de pământ. Însă el l-a împărţit fraţilor săi mai mari şi a plecat ...

În anul 1921 a intrat în obștea Schitului Cozancea Botoșani (unde s-a nevoit ca un adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani). Nu era departe de satul său natal. Ca duhovnic şi l-a luat pe părintele Calinic Şuşu.

În anul 1922, la 9 iunie, a fost tuns în monahism ca schimonah, primind numele de Paisie. A fost făcut cam în grabă, "pe caz de boală". Drept ascultare a primit toată treaba din ograda mânăstirii, apoi a fost paracliser.

În 1923 a murit şi tatăl său.

În 1925 a vizitat mânăstirile nemţene, ajungând şi la Sihla. A rămas acolo mai multe zile. Mai mulţi pustnici locuiau tainic prin locurile din jur. Astfel i-a încolţit şi lui dorul de viaţă retrasă, pustnicească.

Undeva între anii 1930 - 1932 a încercat să se mute la Mânăstirea Sihăstria, dar neavând binecuvântarea egumenului de la Cozancea, stareţul Ioanichie Moroi nu l-a primit.
Prin urmare s-a întors la Cozancea. Se retrăgea deseori într-o poieniţă pentru a se ruga în linişte. Odată, în timp ce se ruga acolo a auzit un cor ceresc cântând cântări bisericeşti. A însemnat locul respectiv cu o cruce de stejar, iar după ce a obţinut aprobarea mitropolitului a construit un paraclis de lemn; apoi, după o vreme, noul stareţ de la Cozancea i-a dat voie să facă şi câteva chilii. Avea acolo şi o mică grădină, precum şi viţă de vie. Astfel, a viețuit așa mulți ani, crescând și câțiva ucenici aleși (printre care și Părintele Cleopa care a ajuns la schit prin 1935). După cum spunea Părintele Ioanichie Bălan în "Patericul românesc": "Nevoința lui era aceasta: practica rugăciunea lui Iisus, iar noaptea citea la Psaltire, postea zilnic până seara, îngrijea de părinții bolnavi din mânăstire și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii".
Avea bucurii duhovniceşti în poieniţa lui (când se ruga noaptea), dar pe cele mai sfinte le-a simţit în biserică, la Sfânta Liturghie.

În 1933, la doar 36 de ani, a luat marea schimă cu gândul de a se face pustnic.

În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a fost hirotonit preot și apoi numit egumen al Schitului Cozancea pe care l-a condus aproape un an de zile.

În anul 1948 s-a retras la Mânăstirea Sihăstria din județul Neamț, ca duhovnic.

Între anii 1949-1953 a viețuit la Mânăstirea Slatina din județul Suceava, ca duhovnic, stareț fiindu-i Părintele Cleopa.

În primavara lui 1954 a revenit la Mânăstirea Sihăstria ca duhovnic al întregii obști.

Între anii 1972-1984 s-a nevoit la Schitul Sihla ca sihastru desăvârșit, avându-și chilia aproape de peștera Sfintei Teodora. Se ruga, postea și spovedea zilnic mireni și călugări, ajungând cel mai renumit și căutat duhovnic din țară.

În toamna anului 1986 a revenit în obștea Mânăstirii Sihăstria, dar și-a fracturat piciorul drept și astfel a rămas imobilizat la pat, în chilia sa, până la sfârșitul vieții. Pe lângă aceasta, s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi pierzându-și și auzul în bună parte. Cu toate acestea, Părintele Paisie a continuat să-și mărturisească fiii săi duhovnicești și să le dea sfaturi până în ultimele zile ale vieții sale!

În noaptea de 18 octombrie 1990, la orele 4 dimineața, Părintele Paisie Olaru și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

Notă: Cartea ce conţine scrierile Părintelui Paisie, "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai! Chipuri de monahi care au trecut la Domnul" , poate fi considerată și un fel de biografie a sa deoarece odată cu descrierea "chipurilor de monahi" Părintele a conturat si multe întâmplări din viața sa.

Frumusețea Sihăstriei

2009-11-22T13:27:00.014+02:00

Aceste câteva fotografii au fost făcute cu ocazia vizitelor noastre la mânăstire. Ca de obicei, dacă doriți să vedeți imaginile mari, dați clic pe ele.

Felicitare de Paști

2009-11-21T23:17:00.007+02:00

Aș vrea ca pentru sărbători
Să vă fac o bucurie
Cu câteva duhovnicești flori
Și câte un firicel de tămâie.
Floricica este scumpă,
Că-i din dragoste fierbinte,
Iar tămăia v-amintește
De al vostru fost părinte.
Multe aș avea de spus,
Dar acum sunt ocupat,
Că stăpânul meu Iisus
Mi-a poruncit să stau în pat.
De asta deloc nu bănuiesc,
Că doar fac o ascultare,
Ci cu drag eu mulțumesc
C-am ajuns și Postul Mare.
Și dacă voi avea binecuvântare
Și din pat mă voi scula,
Aș vrea ca dulcea cântare
De Paști să pot asculta.

Părintele Paisie Olaru

Părinte Paisie, cu ce sentiment vă pregătiți să mergeți dincolo?(IPS Bartolomeu Anania)

2009-11-21T16:55:00.019+02:00

IPS Bartolomeu Anania: "Părinte Paisie, cu ce sentiment vă pregătiți să mergeți dincolo?"
Părintele Paisie: "Nu am decât o singură neliniște: că în viața mea de duhovnic poate că am legat pe cine nu trebuia să leg și-am dezlegat pe cine nu trebuia să dezleg!"

Fragment din predica IPS Bartolomeu Anania rostită în Duminica a XX-a după Rusalii, la 8 octombrie 2005

Fotografii cu Părintele Paisie

2009-11-21T11:25:00.035+02:00

La chilia Părintelui de la Mânăstirea Sihăstria veți găsi o colecție de optsprezece fotografii cu Părintele Paisie. Fiecare fotografie are pe verso câte un citat din învățăturile Părintelui.
După cum spunea Pr. Ioan Gînscă într-un alt context: "...cu toate că unii auziseră sau ştiau mai multe despre Părintele Paisie, iar alţii nu ştiau mai nimic, toţi ziceau ca la Pateric: «Îţi este destul numai să-l priveşti pe acest Părinte!»".
Plicul de carton (în care sunt ambalate fotografiile) arată astfel:

Mai jos sunt doar câteva fotografii cu Părintele Paisie Olaru:

Părintele Paisie împreună cu
Părintele Cleopa (ucenicul şi prietenul său)Părintele Paisie în cimitirul Sihăstriei

Părintele Paisie în fața chiliei sale de la Schitul Sihla

(în spate se vede bisericuța "Dintr-un brad")

Părintele Paisie împreună cu

Arhim. Ioanichie Bălan (ucenicul său)

Mânăstirea Sihăstria

2009-11-20T19:01:00.032+02:00

Părinții Sihăstriei

2009-11-11T11:40:00.013+02:00

Mânăstirea Sihăstria din județul Neamț - alături de Schitul Sihla - este colțisorul de Rai unde Părintele Paisie Olaru a trăit și s-a rugat mulți ani și unde a adormit întru Domnul.

Tot această sfântă mânăstire a fost și locul de rugăciune al altor mari duhovnici și părinți îmbunătățiți care ar merita fiecare în parte un alt blog, dar pe care îndrăznesc doar să-i menționez aici, pe scurt:

- Părintele Ilie Cleopa (1912 - 1998), Marele Duhovnic al românilor.
Îl puteți "cunoaște" îndeosebi din seria de 16 volume "Ne vorbește Părintele Cleopa" sau seria de 3 volume "Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce!" (aceasta din urmă îi descrie viața în amănunt, dar conține și cuvinte de învățătură, precum și mărturii despre minunile săvârșite la mormântul său),

- Arhimandrit Ioanichie Bălan (1930 - 2007), ucenicul Părintelui Paisie Olaru; un apreciat scriitor, autor a numeroase cărți de învățătură ortodoxă (dintre care amintim doar câteva: "Patericul românesc", "Convorbiri duhovniceşti", "Călăuza ortodoxă în biserică", "Călăuza ortodoxă în familie şi societate", "Părintele Paisie duhovnicul", "Părintele Cleopa duhovnicul", seria de șaisprezece volume "Ne vorbește Părintele Cleopa").
Despre el Părintele Cleopa spunea cu umor:
"Măi, măi! Aista se numește Ioanichie Chisălău! El toată ziua - cum spunem noi moldovenii - mă chisază! Toată ziua mă chisază pe mine să-i mai spun câte ceva! Dar ce să fac, măi, eu trebuie să-i spun, că doară na! Mă roagă atâta! Și e pentru folosul lumii!",

- Protosinghel Ioanichie Moroi (1859 - 1944), stareț.
Fost monah atonit, el a reînviat Sihăstria care, până la venirea lui ca egumen în 1909, fusese părăsită de călugări timp de douazeci de ani. A fost unul din marii duhovnici ortodocși români, un om care căuta liniștea și pacea cu toți, mereu în rugăciune, blând și înțelept. El este cel care a organizat rânduiala de pravilă a mânăstirii Sihăstria întocmai ca cea din Sf. Munte Athos.
Despre el părintele Ioanichie Bălan a scris o carte: "Ieroschimonahul Ioanichie Moroi, egumenul Sihăstriei" (2004, editura Mân. Sihăstria),

- Irineu Protcenco (1888 - 1953) - iconar, pictorul Paraclisului "Sf. Parinti Ioachim si Ana" (se află în curtea Mânăstirii Sihastria), un desăvârșit pictor bisericesc, icoanele lui fiind unice pana astăzi. Lucru extraordinar dacă ne gândim că avea doar un singur ochi sănătos, pe celalalt pierzându-l în timpul primului război mondial într-un accident pe care noi, oamenii, am fi tentați să-l considerăm stupid, dar care, să nu pierdem din vedere, a fost îngăduit de Dumnezeu: un soldat și-a scuturat hainele și de pe ele a sărit un ciob de sticlă care i-a secționat irisul).
Înainte de a picta vreun sfânt îi studia bine viața.
Picta în prima parte a zilei, cu post negru și rugăciune și nu vorbea cu nimeni în timpul acesta. Chiar părintele Paisie Olaru a urcat pe schele o dată ca să vada și să admire lucrarea, dar Irineu Protcenco i-a spus: "Dacă ai venit tu, plec eu", făcându-l pe Părintele Paisie sa plece de îndată, cerându-și iertare.
După ce mânca nu mai picta nimic, ci făcea alte lucruri (de exemplu, își prepara culorile)
A fost călugărit cu puțin timp înainte de moarte, la Mânăstirea Sihăstria (unde a viețuit între anii 1947 - 1953)
În albumul "Paraclisul Sfinților Ioachim și Ana" (apărut la editura Sihăstria) puteți afla detalii despre viața lui, dar, mai ales, aveți ocazia să-i admirați pictura minunată cu care a împodobit paraclisul.

- Protosinghel Ioil Gheorghiu, stareț.
Smeritul stareț a condus cu multă înțelepciune obștea Mânăstirii Sihăstria timp de zece ani (1949 - 1959). Era primul care intra si ultimul care iesea din biserică. De aceea, când vedea câte un frate sau părinte că întârzie la sfintele slujbe, îi zicea: "Tătucuță, veniți la timp la biserică! Să nu pierdeți sfintele slujbe, dacă nu aveți altă ascultare, că de aceea am venit la mănăstire!"
Despre el, Părintele Paisie spunea (într-o convorbire din anul 1987):
"Părinții noștri Cleopa și Ioil (care nu de mult a plecat la Domnul), au fost ca cele două surori, Marta și Maria. Ei nu s-au certat niciodată timp de 50 de ani cât au trăit la Sihăstria împreună. Parintele Cleopa lucrează cu cuvântul, iar părintele Ioil stă la picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Asa nădăjduim sa fie !"