Să ne mărturisim

Mărturisesc ucenicii lui apropiaţi că pe cei care cădeau în ispite şi în păcate grele, bătrânul nu-i mustra aspru. Ci îi primea cu dragoste, îi incuraja că Dumnezeu le dă iertare, dacă părăsesc păcatele făcute şi le adăuga aceste cuvânte de îmbărbătare:
- De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi Crucea mai departe cu ochii la Hristos până ajungi sus, la Golgota.
Noi, cu faptele noastre, nu putem zice că ne mântuim fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii.
Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului şi acolo să strigăm tare: "Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!"

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 143, reeditată Ed. Doxologia, 2010)

Timpul trece ... faptele rămân

După 40 de zile (de la adormirea Părintelui Paisie), săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii săi apropiaţi se ruga noaptea singur în chilia Părintelui Paisie.

De oboseală, a aţipit puţin în genunchi, şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând.
Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat:
- De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?

Iar el i-a răspuns:
- Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge.
Vedeţi cum trece timpul?!
Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci.
Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic...
Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru.
Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu?
Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!"

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 161, reeditată Ed. Doxologia, 2010)

O pilda scurtă, dar grăitoare

În textul original din carte această pildă vine ca răspuns la întrebarea Arhimandritului Ioanichie Bălan: "Cum putem ajuta noi, călugării, la mântuirea credincioşilor şi a oamenilor, în general?"
Sper că nu am greşit rupând-o din context şi, astfel, adresând-o tuturor (călugări sau mireni).

"Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În faţa noastră se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi treceau pe drum mai multe care încărcate între care era şi un om sărac, cu un car încărcat, cu doi boişori. La un dâmb nu puteau boişorii să ridice, iar omul îi bătea şi îi îndemna. Săracii boişori au căzut în genunchi, iar eu, fiind pe cerdac, m-am aşezat în genunchi şi cât puteam împingeam în cerdac şi ziceam:
- Hai, măi boişori, sculaţi-vă! Hai, cu Doamne ajută!"
Aşa strigând numai ce văd că juncanii se scoală şi pleacă, iar eu, bucuros, am zis:
- Slavă, Ţie, Doamne!

Cam aşa ar trebui să ajutăm la mântuirea altora, împingând la povara lor şi rugându-ne pentru ei."

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 36, reeditată Ed. Doxologia, 2010)

Mama mea

scrisă de Părintele Paisie în 1966,
în a doua săptămână din Postul Mare

Parcă o văd cu ochii minţii,
Când în braţe mă ţinea
Şi-mi spunea de-ale credinţei,
Draga mea, mămuca mea...

Ar trebui s-o iubesc mai mult
Şi să o pomenesc mereu,
Şi pentru sufletul ei scump
Să mă rog lui Dumnezeu.

Căci nu-i mai scump pe-acest pământ
Decât numele de mamă;
Ea pe mine m-a născut,
M-a crescut până să-mi dau seamă.

Parcă o văd cum mă-nvăţa
Să fiu cuminte, să învăţ carte,
Fiind eu mic, mă petrecea,
Că şcoala era departe.

Se ruga de profesorul
Să nu puie mâna pe băţ,
Ci să mă ia cu binişorul
Că mai bine o să învăţ.

Profesorul, fiind cuminte,
După ce mama s-a dus,
M-a mângâiat prin cuvinte
Şi în banca întâi m-a pus.

Când făceam vreo trăscănaie
El de mână mă lua,
Nu-mi dădea deloc bătaie,
Dar într-a doua bancă mă da.

Şi de frică şi de ruşine
îmi puneam mâna la gură,
Că toţi copiii râdeau de mine
Şi aşa mă puneam pe-nvăţătură.

Pe atuncea, pe la sate,
Mult tare nu se-nvăţa,
Decât trei clase de carte
Că poate nu trebuia.

Nu-i vorbă, era lume puţină
Şi nu era multă socoteală,
Căci ciobanul de la stână
Pe băţ făcea răfuială.

Numai notarul, secretarul
Era puţin mai învăţat,
Iar vornicul sau primarul
Tot bastonul era însemnat.

Şi dacă vreţi ca să vă spun,
Poate unii ştiţi mai bine,
Ce era atunci mai bun
Era: frică, cinste şi ruşine.

De frică omul era cuminte,
Că o pasăre de-ar fi furat
Îi lega pasărea dinainte
Şi aşa îl purta prin sat.

Era cinstea la înălţime
Că şi copiii "bună ziua" dădeau,
Iar când erau în mulţime
Bătrâneţile se cinsteau.

Ruşine la culme era,
Mai ales fetele erau ruşinoase,
Că dacă ele greşeau,
Nu ieşeau un an din case.

Aşa draga mămăică
Mă-nvăţa frumos pe mine:
"Dragul mamei, măi Petrică,
Să nu dăm cinstea pe ruşine!"

Doamne, caută din cer cu milă
Spre scumpă mama mea
Şi o scoate la lumină,
Te rog, ai milă de ea.

Iar tu, mămăică dragă,
De-acolo, de unde stai,
Caută la mine oleacă
Şi tot milă de mine să ai.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 172, Ed. Trinitas, 2005)

Ne învăluie ispitele, bolile sau necazurile şi parcă nu mai avem răbdare?

Odată l-a întrebat un călugăr din Mânăstirea Sihăstria:
- Părinte Paisie, mă învaluiesc ispitele şi parcă nu mai am răbdare!

- Ascultă, părinte, a raspuns bătrânul. Să dăm slavă lui Dumnezeu ca ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necajiţi prin ispite, nu putem să ne mântuim.

Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos.

Să ne rugăm, părinte. Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum, însă am păţit şi noi cum a păţit Elie preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit.
Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui !

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 43, reeditată Ed. Doxologia, 2010)

Duhovnicul cel bun

Să ne rugăm să aflăm şi noi duhovnic bun
şi după ce l-am aflat, să-l ascultăm

La hramul Schimbării la Faţă, la Schitul Sihla veneau foarte mulţi creştini pentru că ştiau că în fiecare an au obicei să vină preoţi duhovnici cu mare renume ca Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Profesor Constantin Galeriu de la Bucureşti şi alţii de la Seminarul Mânăstirii Neamţ. Eu pe atunci nu ştiam de aceasta, însă m-am nimerit acolo în anul 1978, la începutul lunii august.

După hram, pe la orele 15, am văzut pe ceardacul chiliei Părintelui Paisie aproximativ 15-20 de credincioşi care aşteptau să meargă să se mărturisească. Eu, fiind obişnuit cu cozile de la magazine din acea vreme, am întrebat:
- Ce se dă aici?
Mi s-a răspuns:
- Aşteptăm la părintele pentru spovedanie.
La auzul acestui cuvânt creştinesc pe care îl uitasem de mai bine de 30 de ani, am suspinat adânc şi în aceeaşi clipă am simţit dorinţa arzătoare de a merge să mă mărturisesc, deşi nu făcusem acest pas din copilărie. Devenisem nerăbdător, nu puteam să stau liniştit ca toţi ceilalţi să aştept, ci mă tot duceam încoace şi încolo, apoi iar mă întorceam să văd câţi mai sunt până am răms eu ultimul. Doream ca după mine să nu mai fie nimeni pentru a avea timp să stau de vorbă cu Părintele Paisie atât cât am eu nevoie pentru a-i spune, aşa cum mă pricep, tot ce am de spus.
Dar pe mine mă apăsa pe inimă o mare greutate ştiind că eu n-am mai săvârşit această Sfântă Taină de mai bine de 30 de ani. Iar atunci, la acea dată, simţindu-mă nepregătit, mă temeam că voi fi respins.

Am intrat tăcut, împins parcă de cineva din spate, ca un om ce nu ştie ce vrea. Dar simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu Care mă îndemna mereu:
"Nu te teme, nu te ruşina, ai curaj, spune aşa cum poţi şi Părintele Paisie, omul lui Dumnezeu, te va înţelege, iar pe urmă te va ajuta să spui tot ce ai pe suflet. Nu mai da înapoi că această clipă din viaţă n-o mai întâlneşti."

Aşa am făcut. După ce am intrat i-am spus:
- Părinte - nu ştiam să folosesc alte cuvinte de adresare mai potrivite - vă rog să mă iertaţi că am venit nepregătit, mai întâi pentru că eu nu m-am gândit niciodată că eu o să mă aflu azi aici spre a-mi mărturisi păcatele, că voi fi în starea în care mă aflu. Am văzut şi eu nişte persoane ce aşteptau, dar n-am ştiut ce aşteaptă până ce nu i-am întrebat, apoi mi-am zis: ce-ar fi să merg şi eu? Aşa am ajuns să stau de vorbă cu sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi spunându-mi ce să fac, ce să citesc şi după cât timp pot veni să fac o adevărată mărturisire.

În acest timp Părintele Paisie, cu o privire blândă şi plină de dragoste, se uita în ochii mei pătrunzându-mă până în adâncul inimii pentru a se convinge că cele spuse de mine corespundând realităţii. Astfel, după o grea tăcere de circa zece secunde (mi s-a părut mai mult de zece minute), Părintele Paisie mi-a răspuns cu voce blândă şi cu o privire plină de bunătate nemaintâlnită de mine până atunci:
- Nu pleca! Stai să te mărturiseşti acum. Te voi ajuta eu întrebându-te aşa cum voi şti, nădăjduind la mila şi la ajutorul Darului lui Dumnezeu.
- Dar eu de mai bine de 30 de ani nu m-am spovedit, sunt străin complet de credinţă, de rugăciune, de post, nu ştiu care sunt păcatele.
- Nu-i nimic.

Sfinţia sa a avut o carte după care m-a întrebat. Ce mi s-a părut deosebit a fost că la păcatele pe care le cunoşteam îmi dădea şi sfaturi şi exemple cum să mă îndrept. Nu ştiu dacă este bine să spun câtă transpiraţie a curs de pe mine şi nu ştiu dacă în toată viaţa mea am vărsat atâtea lacrimi. Mărturisirea a durat cam două ore, iar când s-a terminat aş fi dorit să mai stau, să nu mai mai despart de sfinţia sa. Acel timp, cel mai frumos din viaţa mea, nu voi reuşi, oricât m-aş strădui, să-l descriu aşa cum s-a petrecut în realitate.

Cert este că n-am ştiut cum am ieşit pe uşă şi cum am coborât cele aproape o sută de trepte improvizate de la chilia sfinţiei sale până jos la biserică. Am avut impresia că am zburat, că nu am pus picioarele pe pământ, aşa de uşor mă simţeam.

Astfel, de la acea mărturisire şi până la sfârşitul vieţii am rămas fiul duhovnicesc al Părintelui Paisie. Mai, târziu, când am devenit foarte apropiat sufleteşte, l-am întrebat:
- Părinte Paisie, atunci când m-am spovedit pentru prima dată la sfinţia voastră nu m-aţi lăsat să plec pentru a mă pregăti ca orice creştin.
La care Părintele Paisie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze:
- Frate Petru, să-I mulţumeşti totdeauna lui Dumnzeu că te-a ajutat de ai ajuns până la mine. El ţi-a călăuzit paşii, El ţi-a pus în gând hotărârea de a face această spovedanie. Dacă te lăsam să pleci, erai un om pierdut pentru că cel rău îţi punea piedici ca să nu mai vii. Aşa că dă-i slavă lui Dumnezeu în toate clipele vieţii tale şi în rugăciunile frăţiei tale să nu mă uiţi şi pe mine, păcătosul."

Îmi amintesc de multe întâmplări legate de Părintele Paisie. Odată ne-am pornit iarna să urcăm de la Sihăstria la Sihla. Era zăpadă foarte mare, dar noi eram mai tineri şi ne-am încumetat să plecăm la drum. Înaintam greu prin nămeţi şi mereu trecea altul în facă ca să facă pârtie. Când am ajuns pe la jumătatea drumului, am auzit nişte lupi care urlau în dreapta noastră, nu departe. Nu mai aveam ce face, nu ne mai puteam întoarce, ne-am făcut cruce şi am mers mai departe rugându-ne. Cred că Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Paisie, ne-a scos la capăt. Când am ajuns la Sihla, Părintele Paisie ne aştepta şi ne-a zis:
- Voi ştiţi prin ce primejdie aţi trecut?!

Cu o lună înainte de sfârşit, pronia dumnezeiească a făcut ca să merg la Părintele Paisie care era într-o stare destul de grea. Mi-a dat binecuvântarea să mă călugăresc şi să-i port numele şi a adăugat următoarele cuvinte:
- Frate Petru, eu plec. Ce se va întâmpla în lume şi în mânăstire, numai Dumnezeu ştie ... (eu cred că ştia ce se va întâmpla, dar a evitat să mărturisească ca să nu înţeleg greşit şi să mă smintesc). Tu să ai grijă de un singur lucru: să nu vorbeşti pe nimeni de rău şi să nu judeci, că vei avea mari necazuri şi ispite. În cazul în care te vei afla într-un grup unde se vorbeşte de rău, să încerci să schimbi vorba în bine. Dacă nu poţi sau nu reuşeşti, să fugi, căci altfel vei fi martor la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu pentru vorbitul de rău al celor pe care i-ai auzit.
Acesta a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a lăsat Părintele Paisie.

Petru

(acest fragment a fost extras din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 332-334
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Cu dragoste, de la Părintele Paisie ...

O femeie care făcuse păcate mari s-a dus să se mărturisească la Părintele Paisie.
Era prin 1964.
Când a început să se mărturisească, femeia a izbucnit în plâns. Dar cum a început să vorbească a simţit deodată cum de pe capul ei curgeau picături de apă.
Se gândea: "Doar nu plouă, de unde picură ?!"
Dar ce să fie ?!
Erau lacrimile Părintelui Paisie care mai mult decât ea nu se putea opri din plâns, vocea îi era schimbată, suferea cumplit.
Aşa făcea cu toţi, suferea alături de cel ce se mărturisea sincer.

Anonim

***

Cunosc o femeie credincioasă care a mers la spovedanie la bătrânul duhovnic. Acesta stătea în genunchi la spovedanie într-o comuniune a părintelui cu fiica sa duhovnicească. Era o familiaritate şi o intimitate sfântă între preot, credincios şi Hristos, Judecătorul îndurărilor.
La auzul păcatelor ei, Părintele a început să plângă. Lacrimile sale curgeau peste epitrahil. În acea comuniune a durerii între duhovnic şi penitent se ţesea puterea iubirii iertătoare a lui Hristos Cel răstignit pentru păcatele noastre.
După ce a plâns, Părintele i-a dat un canon de rugăciune şi de metanii. Credincioasa respectivă i-a răspuns că nu poate face metanii deoarece născuse de câteva săptămâni prin cezariană. Atunci Părintele Paisie i-a zis: "Voi face eu canonul de metanii pentru tine, dar trebuie să faci rugăciune de două ori mai multă". Era concentrată în aceste cuvinte toată iubirea bătrânului duhovnic pentru copiii săi duhovniceşti. De atunci, într-o înlănţuire de har, credincioasa respectivă a primit şi ea, tainic, darul lacrimilor la fiecare rugăciune.

Asist. Dr. Ioan Valentin Istrati
Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae", Iaşi

***

Era un om blând, plin de dragoste şi bunătate, care venea ca un pansament părintesc peste rănile vieţii mele. La dânsul ne-am găsit cea mai mare alinare şi pentru aceasta ni l-am ales ca duhovnic. Era de o bunătate şi o dragoste rar întâlnită, se bucura ca un copil de orice lucruşor pe care i-l dăruiai şi nu ştia cum să te fericească în schimb cu alte lucruri sau desfătări duhovniceşti.
Odata, urcând de la Agapia la Sihla, am întâlnit un om care cobora cu un fagure de miere. Ştiind că-i fac bucurie Părintelui Paisie, i-am cerut o bucaţică de fagure şi mi-a dat o bucăţică mică pe care i-am dăruit-o Părintelui Paisie. Atât de mult s-a bucurat Părintele, nu pentru micuţul fagure, ci pentru dragostea cu care i l-am dăruit, încât ne-a strâns în braţe pe amândoi, ne-a introdus sub patrafir şi se ruga lui Dumnezeu cu multă căldură şi insistenţă, zicând: "Doamne, dă-mi şi pe aceştia ca fii duhovniceşti" Şi când se ruga parcă vorbea cu Cerul: "Da, Doamne, ştiu că mai am doi fii duhovniceşti, pe Gheorghe şi Maria Dolores (de la Filarmonica din Bucureşti), dar Te rog, Doamne, dă-mi şi pe aceştia: Marin şi Maria". Plecând apoi de la dânsul spre Sihăstria cu multe binecuvântări şi parcă uşuraţi de toate necazurile vieţii, am văzut pentru prima dată pe soţia mea sărind într-un picior de bucurie prin pădure (precizare: soţia lui mergea încet de obicei, fiind bolnava de ambele picioare) şi zicând:
"Mai am un tătic! Mai am un tătic!"

Marin Marius Tinculescu
solist la Opera Română din Cluj

(Aceste fragmente se găsesc în cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului",
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

O mărturie minunată despre Părintele Paisie

"L-am intalnit şi eu pe Părintele Paisie Olaru în pelerinajele făcute la Mâ­năstirea Sihăstria şi Schitul Sihla singur, cu colegii de şcoală şi in spe­cial cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligentă călăuză în cercetarea şi descoperirea comorilor duhovniceşti.

În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre in limba lor originală şi-n efortul de a-mi însuşi mai multe limbi am simţit o acută criză existenţială şi de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilarie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.

În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:
- Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevarat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii, mai bine şi-ar gasi altceva de facut.

Am scos bilete de tren din Bucureşti pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemul­ţumit de întamplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov - Ciceu - Oneşti - Adjud - Bacău - Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cat mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.

Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.
L-am gasit pe părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mana, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.

M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am incercat o mică discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am facut cel putin cinci încercări de a-l convinge pe Parintele să-mi asculte mărturisirea. Raspunsul a fost de fiecare dată "nu".

Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat:
- De ce nu?
Cu voce adâncă, mi-a raspuns:
- Nu pot pentru că sunt orb.
Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.
M-am gândit: "Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aş putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o Doamne ucenicului Tau iubit?! - dar, nu-i treaba mea". Ma gândeam: "mai bine mort, decât orb".

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpă­ţânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: "Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă." Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă:
- Ştii unde este cel mai rău loc?
Am răspuns că nu ştiu. Îmi spune:
- Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.
Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit:
"De ce m-o fi respingand Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu."
Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune:
- Ce cauţi tu la mine, un om simplu şi prost cum sunt - adresându-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi să te spove­deşti şi să discuti cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri: Părin­tele Stăniloae, Părintele Galeriu şi ceilalţi?

În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, tim­pul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins din nou de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mă uit în jur, nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am inţeles că este un harismatic, că ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, să mă primească...
- Stiţi, Părinte sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici şi să mă spove­desc.
Îmi raspunde:
- Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu ca ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacău... pe ocolite, dar nu pot ...
şi apoi mi se pare că deviază discuţia spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformaţi inimile voastre de piatră, măcar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le înnoiască." Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.

Un gust amar pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta justifică refuzul spunându-mi:
- Eu sunt un mare ticălos, încă­păţânat şi tare mândru.

Am înţeles că-mi tot arăta oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărat să renunţ. Un gând mi-a spus: "Nu-l mai necăji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă."
N-am terminat bine gândul acesta că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:
- Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mână, m-a dus in chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare şi gemuleţ ca să pot citi tot ce era scris în însemnă­rile mele.

Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de ganduri şi emoţii mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rau. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună - de fapt, să ma întrebe de păcatele personale - mi-am zis: "Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu."

La început am crezut ca este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, doar când după aproape 45 de minute îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, e prea mult...

Cu un glas întristat îmi spune:
- Tătucuţă, da' de ce te mai îndoieşti şi acum?!
Am inţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel încăpăţanat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocainţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.

Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape înca trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi, ca să-şi ascundă, discret, darurile care sălaşluiau în el, îmi spune:
- La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus.
Îi raspund:
- Părinte, mi-aţi spus totul ... Nu mai am nimic de spus ...

Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi imi spune numele Părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecaruia, sute şi sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fie­care amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, com­parativ cu imensitatea copleşitoare a atator informaţii ce mi le-a oferit Părintele.

Culmea surprizei a fost cand a început să-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezen­tată istoria binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânăstirea Putna ca să nu deranjăm şi să tulburăm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astăzi.

În momentul când a început să facă rugăciunea de dezle­gare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăsurau îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfasurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare."

Protosinghel Constantin Chirilă
de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

("Canonizare întârziată" - titlu din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 153-157
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Câteva cuvinte şi o poezioară duioasă scrise de Părintele Paisiedespre mama Părintelui Cleopa, monahia Agafia de la Agapia Veche

"Pe această maică o cunosc încă de pe vremea când era în lume pentru că fiind mamă fraţilor ce veneau pe la mine, venea şi ea după băieţii ei (părintele Cleopa si fraţii lui, Vasile şi Gherasim). Nu ştiu cum să o numesc pe această mamă-maică. Pot s-o numesc maică izvorâtoare de lacrimi, căci multe lacrimi a vărsat această maică. Ana aceasta, împreună cu soţul ei, Alexandru, au avut 10 copii şi (aproape) toţi au murit de tineri.

Ion avea 16 ani, Profira 18, Maria 25-26, Mihai 19, Ecaterina 20, Gherasim 26, Vasile 26. Toţi aceşti fii au fost fiii Anei, maica Agafia, aşa că multe lacrimi a trebuit sa verse şi chiar le-a vărsat, că de multe ori luam şi eu parte la lacrimile ei.

Aşadar, biata mamă îndurerată, după ce şi-a înmormântat copiii şi soţul, s-a retras pe urma celor trei care veniseră în părţile acestea ale Sihăstriei. Din cei trei veniţi aici, a rămas unul şi acela este Părintele Cleopa care a fost şi la petrecerea (îngroparea) mamei sale, Agafia, căreia, după venirea ei din lume, i-a făcut Dumnezeu parte şi a stat în Agapia Veche douăzeci de ani, având fiice pe toate maicile; că după vârstă putea să le fie mamă aproape la toate. Aşa că Dumnezeu i-a făcut parte să aibă mai mulţi fii decât îi plânsese la groapă.

Aşadar sora Ana şi maica Agafia s-a săvârşit în Schitul Agapia Veche după douăzeci de ani de pustnicie. Ea a zăcut mai mult pe picioare şi, în cele din urmă, cu pace a trecut la Domnul. Avea peste 90 de ani. Dumnezeu s-o ierte!"

Când stau pe loc şi mă gândesc,
Maică Agafie, mult te compătimesc
Şi te văd cum pentru toţi alergai
Şi câte pe unul înmormântai.
"Părinte Paisă, mi-a murit Profira."
"Părinte Paisă, a murit şi Maria."
"Părinte Paisă, a murit Ecaterina."
"Părinte Paisă, şi Mihai din viaţă a încetat"
"Părinte Paisă, şi Alexandru m-a lăsat."
"Părinte Paisă, Gheorghe-Gherasim a murit"
"Părinte Paisă, şi de Vasile am auzit."
"Părinte Paisă, nu ştii ceva de Cleopa meu?"
"Părinte Paisă, iartă-mă, pentru Dumnezeu!"
Dumnezeu să te ierte, maică!

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", Ed. Trinitas, 2005)

În cine să ne punem nădejdea?În puterea "noastră" de a rezolva lucrurile? În ajutorul altor oameni?Sau în cel al lui Dumnezeu?

"Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.

Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.
Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul.
Ca omul se schimbă.
Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte.

Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos."

Părintele Paisie Olaru