Textul a fost preluat de pe doxologia.ro
traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati
sursa: www.orthodoxie.com
"Sâmbătă, 22 septembrie 2012, la Librăria L'Age d'Homme, 5 Strada Férou, Paris, a fost prezentat ultimul volum din Colecţia „Mari Părinţi Duhovniceşti ai secolului al XX-lea”. Volumul se numeşte „Părintele Paisie Olaru” şi vorbeşte despre marele duhovnic şi ascet al ortodoxiei universale şi româneşti. De asemenea, s-a vorbit şi despre volumul apărut deja: „Părintele Cleopa Ilie”.
Ele sunt scrise de Părintele Ioanichie Bălan, de fericită memorie.
Jean-Claude Larchet, directorul colecţiei a prezentat pe scurt viaţa şi personalitatea acestor doi stâlpi ai ortodoxiei, iar Preasfinţitul Marc Alric, Episcop vicar al Mitropoliei româneşti de Europa Occidentală, care i-a cunoscut pe cei doi duhovnici cu viaţă sfântă la Mănăstirea Sihăstria, a evocat amintiri despre cei doi mari teologi şi despre spiritualitatea monahală românească.
Zorica Terzić a citit apoi câteva pasaje din cele două cărţi de o mare importanţă pentru ortodoxia franceză."
http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/cartea-parintele-paisie-olaru-franceza
Precizare: www.doxologia.ro este un proiect al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Arhiepiscopia Iaşilor, dezvoltat şi administrat de Doxologia Media, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
marți, 25 septembrie 2012
sâmbătă, 15 septembrie 2012
Prietenii
 |
| Părintele Paisie împreună cu Părintele Cleopa (ucenicul, dar şi prietenul său) |
- Ce legământ duhovnicesc aveţi cu Părintele Cleopa?
- În toamna anului 1935 Părintele Cleopa venea din armată şi a trecut pe la mine, la Schitul Cozancea, să ia binecuvântare. Şi la plecare, cum îl petreceam prin pădure, l-am întrebat:
- Ei, acum ce ai de gând să faci, frate Costache? Că încă nu era călugăr. Rămâi la Cozancea? Sau te duci din nou la Sihăstria?
- M-aş duce tot la Sihăstria, Părinte Paisie, unde am stat cinci ani şi unde sunt mormintele fraţilor mei. Acolo am mai multă linişte...
Atunci ne-am descoperit amândoi, am stat în genunchi, am făcut trei metanii şi eu am zis această rugăciune: "Doamne, binecuvântează făgăduinţa noastră ca să fim amândoi împreună, şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi să fiu eu la capul lui! Amin!".
Apoi ne-am sărutat amândoi şi ne-am despărţit...
De Părintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult în viaţa aceasta!
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. , Ed. Doxologia, 2010)
Dumnezeu le-a îndeplinit rugămintea, părinţii au fost sprijin unul pentru altul în timpul vieţii lor, iar când Părintele Paisie a plecat la Domnul, Părintele Cleopa a fost la căpătâiul său. În cimitirul Sihăstriei, un loc minunat ce nu se poate descrie în cuvinte, sunt tot unul lângă celălalt, ca o mărturie peste timp a făgăduinţei lor.
Cuvintele Părintelui Arhimandrit Timotei Aioanei vorbesc mult mai bine:
"Mărturisesc acum, ca şi-n urmă cu mulţi ani: monahi de talia părintelui Paisie Olaru şi a părintelui Cleopa Ilie se întâlnesc o dată la o sută de ani sau chiar mai rar.
De aceea, când vorbim despre ei, putem spune că ne e dor şi lăcrimăm adeseori. La cimitir, printre candele nestinse, cei doi părinţi predică într-un alt mod, vorbindu-ne că moartea este doar o trecere, ca o zi de Paşti, o călătorie din vremelnicie în veşnicie. Se vorbeşte şi despre fapte minunate săvârşite la cele două morminte. Cred cu tărie în astfel de minuni. De fapt, nici nu se putea altfel. Viaţa lor înaltă se cunoaşte şi din smerenia cu care şi-au ales locurile de veşnică odihnă, în mijlocul obştii, printre călugări cuvioşi, şi nu într-un spaţiu grandios, pentru a rămâne în centrul atenţiei.
Peste mormintele lor nu s-au aşezat niciodată straturi de frunze ruginii, ci, dimpotrivă, flori ale recunoştinţei şi neuitării.
[...]
Acum, gândurile noastre se duc către Sihăstria, unde duhul părinţilor Paisie şi Cleopa, împreună cu alţii, proteguiesc ţinutul vechilor sihaştri care şi-au închinat viaţa Domnului."
Părintele Arhimandrit Timotei Aioanei
(fragment extras din articolul "Nepământeanul părinte Cleopa (II)",
apărut în Ziarul "Lumina", joi, 3 mai 2012)
marți, 19 iunie 2012
115 ani de la naşterea Părintelui Paisie
 |
Detaliu din icoana Sfinţilor români
care face parte din pictura exteri-
oară a bisericii
"Sf. Teodora de la
Sihla", Mânăstirea Sihăstria; în
icoană
sunt reprezentaţi şi Părinţii
Paisie (✝1990) şi Cleopa (✝1998) |
Fragmentul de mai jos este extras dintr-o convorbire pe care Părintele Ioanichie Bălan a avut-o cu Părintele Paisie în 1987 (este relatată în întregime în cartea "Părintele Paisie Duhovnicul"):
"- Ei, părinte! Daca am putea face noi tot ce-i învăţăm pe alţii, am fi sfinţi! Eu învăţam pe altii sa aiba răbdare în suferinţă. Acum, când sunt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. Îmi trebuie nu răbdare, ci îndelungă răbdare. Un frate mă întreba: "Se poate ca în timpul suferinţei să potolim durerea cu rugăciunea?". Aici este darul lui Dumnezeu, i-am răspuns eu. Dragostea duhovnicească biruieşte durerea, cum spune Hristos despre femeia care este în chinurile naşterii, că dupa naştere uită durerea că s-a născut om pe lume. Mare lucru este, părinte, a ne alatura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui. Să cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să putem trece cu bine valurile acestei vieţi.
Dacă nu poţi face fapta bună, nu este păcat. Iar dacă poţi s-o faci şi nu o faci, este păcat. Sunt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aibă, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrâneţe ii doresc şi plâng că nu au copii, dar este prea târziu. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par uşoare; iar când se departează harul, atunci toate i se par grele. Atunci suferă, strigă şi plange, cum face şi copilul părăsit de mama lui. Uneori mă întreb, oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este cumva o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu.
Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm. Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decât în pădure! Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu, la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul : "Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra întru împărăţia lui Dumnezeu".
Mai mult să faci cu fapta, decat să vorbeşti cu cuvântul.
Că lumea este plină de vorbe, dar puţini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine şi cuvântul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predica, cărţile bune. Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că "după faptele tale te voi judeca" zice Domnul, căci şi Dumnezeu a creat lumea numai cu cuvântul si era bună foarte! Încă şi sfinţii mărturiseau pe Hristos prin cuvânt, învăţau şi scriau cărţi inspirate din Sfanta Evanghelie. Dar noi, cei de azi, suntem oameni păcătoşi. Noi trebuie să vorbim putin şi numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof intr-o carte : "Cine spune tot ce ştie, acela ştie puţin şi prost!" Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cat i-am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu!"
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. 88-90, Ed. Doxologia, 2010)
Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm. Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decât în pădure! Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu, la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul : "Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra întru împărăţia lui Dumnezeu".
Mai mult să faci cu fapta, decat să vorbeşti cu cuvântul.
Că lumea este plină de vorbe, dar puţini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine şi cuvântul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predica, cărţile bune. Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că "după faptele tale te voi judeca" zice Domnul, căci şi Dumnezeu a creat lumea numai cu cuvântul si era bună foarte! Încă şi sfinţii mărturiseau pe Hristos prin cuvânt, învăţau şi scriau cărţi inspirate din Sfanta Evanghelie. Dar noi, cei de azi, suntem oameni păcătoşi. Noi trebuie să vorbim putin şi numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof intr-o carte : "Cine spune tot ce ştie, acela ştie puţin şi prost!" Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cat i-am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu!"
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. 88-90, Ed. Doxologia, 2010)
luni, 16 aprilie 2012
Omul încrezut şi mândru
(în care Părintele povesteşte, cu tâlc, o întâmplare din viaţa lui)
Acum nu de mult, de câţiva ani, am orbit, nu de tot, dar câte oleacă, câte oleacă, numai un ochi, apoi şi celălalt ochi, aşa că tot zăream, dar nu cunoşteam omul. Acum, de bine de rău mă învăţasem aici la Sihla, mai pe bâjbâite, mai pe beţe. Numai că mă supăram că nu găseam un lucru ce-mi trebuia, altădata bănuiam că mi l-a luat cineva şi iar mă mâniam.
Într-o zi un părinte îmi spune aşa:
- Acum mai zăreşti, dar când nu vei vedea deloc ... ce vei face?
Atunci eu m-am mâniat şi am spus (notă: în sinea lui): "Iaca ce ajunge omul dacă are zile, să le fie silă de mine."
Părintele m-a compătimit, iar eu am înţeles greşit.
Zice părintele:
- Ar fi bine să mergi la operaţie măcar la un ochi.
Iar m-am supărat, zicând (notă: în sinea lui):
"Iaca, nu ştie cum să scape de mine. M-or duce la spital, să mor acolo, că aici nu aş putea muri".
În sfârşit, după o muncă de lămurire cu alte persoane şi cu blagoslovenia Părintelui Cleopa şi a părintelui stareţ, m-am plecat a merge la operaţie, dar cu multă îndoială şi îmi făceam fel de fel de planuri că "dacă nu reuşesc şi nu voi putea ţine secretul cu ochiul şi sigur voi muri in spital?!".
Îmi venea în gând să spun doctorului că sunt trecut de ani cu vârsta şi să vadă mai întâi dacă reuşeşte. Aşa că fel de fel de gânduri şi iar mă supăram pe părintele că nu a ştiut cum să scape de mine.
Când m-au dus la masa de operaţie, am uitat să mai spun doctorului ce plănuisem eu şi numai ..."Sus, stăi!" şi a făcut două împunsături.
Şi a prins a lucra vorbind în altă limbă şi aşa că m-a operat la un ochi cu care amu cu ochelari pot să scriu aceste bazaconii spre a se mira şi alţii cum eu mă mâniam şi pe cei ce-mi voiau binele.
Aşadar, omul slab la minte şi încrezut pentru toate cele ce i se par nu după planul lui se supără, se mânie, se tulbură, cârteşte şi nu primeşte chiar de ar fi de folos.
Omul încrezut şi mândru se prinde de o craca uscată şi nu ştie că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu.
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 166-167, Ed. Trinitas, 2005)
Acum nu de mult, de câţiva ani, am orbit, nu de tot, dar câte oleacă, câte oleacă, numai un ochi, apoi şi celălalt ochi, aşa că tot zăream, dar nu cunoşteam omul. Acum, de bine de rău mă învăţasem aici la Sihla, mai pe bâjbâite, mai pe beţe. Numai că mă supăram că nu găseam un lucru ce-mi trebuia, altădata bănuiam că mi l-a luat cineva şi iar mă mâniam.
Într-o zi un părinte îmi spune aşa:
- Acum mai zăreşti, dar când nu vei vedea deloc ... ce vei face?
Atunci eu m-am mâniat şi am spus (notă: în sinea lui): "Iaca ce ajunge omul dacă are zile, să le fie silă de mine."
Părintele m-a compătimit, iar eu am înţeles greşit.
Zice părintele:
- Ar fi bine să mergi la operaţie măcar la un ochi.
Iar m-am supărat, zicând (notă: în sinea lui):
"Iaca, nu ştie cum să scape de mine. M-or duce la spital, să mor acolo, că aici nu aş putea muri".
În sfârşit, după o muncă de lămurire cu alte persoane şi cu blagoslovenia Părintelui Cleopa şi a părintelui stareţ, m-am plecat a merge la operaţie, dar cu multă îndoială şi îmi făceam fel de fel de planuri că "dacă nu reuşesc şi nu voi putea ţine secretul cu ochiul şi sigur voi muri in spital?!".
Îmi venea în gând să spun doctorului că sunt trecut de ani cu vârsta şi să vadă mai întâi dacă reuşeşte. Aşa că fel de fel de gânduri şi iar mă supăram pe părintele că nu a ştiut cum să scape de mine.
Când m-au dus la masa de operaţie, am uitat să mai spun doctorului ce plănuisem eu şi numai ..."Sus, stăi!" şi a făcut două împunsături.
Şi a prins a lucra vorbind în altă limbă şi aşa că m-a operat la un ochi cu care amu cu ochelari pot să scriu aceste bazaconii spre a se mira şi alţii cum eu mă mâniam şi pe cei ce-mi voiau binele.
Aşadar, omul slab la minte şi încrezut pentru toate cele ce i se par nu după planul lui se supără, se mânie, se tulbură, cârteşte şi nu primeşte chiar de ar fi de folos.
Omul încrezut şi mândru se prinde de o craca uscată şi nu ştie că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu.
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 166-167, Ed. Trinitas, 2005)
joi, 15 martie 2012
Iarăşi câteva cuvinte ...
Odată au venit câţiva preoţi duhovnici la Părintele Paisie şi l-au întrebat despre Taina Sfintei Spovedanii. Iar bătrânul, suspinând, le-a zis:
- Ei, părinţilor ... duhovnicia este tare grea! Mai ales în zilele noastre!
Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă ...
Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!
- Cum pot scăpa de părerea de sine şi de gândurile cele necurate?
- Prin aducerea aminte de ceasul morţii. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine. Şi să le atribuim toate lui Dumnezeu.
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Patericul românesc" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 708, Ed. Mânăstirii Sihăstria, 2005)
- Ei, părinţilor ... duhovnicia este tare grea! Mai ales în zilele noastre!
Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă ...
Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!
***
Un călugăr l-a întrebat:- Cum pot scăpa de părerea de sine şi de gândurile cele necurate?
- Prin aducerea aminte de ceasul morţii. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine. Şi să le atribuim toate lui Dumnezeu.
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Patericul românesc" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 708, Ed. Mânăstirii Sihăstria, 2005)
luni, 27 februarie 2012
Să ne mărturisim
Mărturisesc ucenicii lui apropiaţi că pe cei care cădeau în ispite şi în păcate grele, bătrânul nu-i mustra aspru. Ci îi primea cu dragoste, îi incuraja că Dumnezeu le dă iertare, dacă părăsesc păcatele făcute şi le adăuga aceste cuvânte de îmbărbătare:
- De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi Crucea mai departe cu ochii la Hristos până ajungi sus, la Golgota.
Noi, cu faptele noastre, nu putem zice că ne mântuim fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii.
Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului şi acolo să strigăm tare: "Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!"
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 143, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
- De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi Crucea mai departe cu ochii la Hristos până ajungi sus, la Golgota.
Noi, cu faptele noastre, nu putem zice că ne mântuim fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii.
Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului şi acolo să strigăm tare: "Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!"
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 143, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
marți, 10 ianuarie 2012
Timpul trece ... faptele rămân
După 40 de zile (de la adormirea Părintelui Paisie), săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii săi apropiaţi se ruga noaptea singur în chilia Părintelui Paisie.
De oboseală, a aţipit puţin în genunchi, şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând.
Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat:
- De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?
Iar el i-a răspuns:
- Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge.
Vedeţi cum trece timpul?!
Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci.
Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic...
Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru.
Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu?
Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!"
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 161, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
De oboseală, a aţipit puţin în genunchi, şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând.
Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat:
- De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?
Iar el i-a răspuns:
- Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge.
Vedeţi cum trece timpul?!
Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci.
Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic...
Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru.
Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu?
Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!"
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 161, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
luni, 9 ianuarie 2012
O pilda scurtă, dar grăitoare
În textul original din carte această pildă vine ca răspuns la întrebarea Arhimandritului Ioanichie Bălan: "Cum putem ajuta noi, călugării, la mântuirea credincioşilor şi a oamenilor, în general?"
Sper că nu am greşit rupând-o din context şi, astfel, adresând-o tuturor (călugări sau mireni).
"Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În faţa noastră se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi treceau pe drum mai multe care încărcate între care era şi un om sărac, cu un car încărcat, cu doi boişori. La un dâmb nu puteau boişorii să ridice, iar omul îi bătea şi îi îndemna. Săracii boişori au căzut în genunchi, iar eu, fiind pe cerdac, m-am aşezat în genunchi şi cât puteam împingeam în cerdac şi ziceam:
- Hai, măi boişori, sculaţi-vă! Hai, cu Doamne ajută!"
Aşa strigând numai ce văd că juncanii se scoală şi pleacă, iar eu, bucuros, am zis:
- Slavă, Ţie, Doamne!
Cam aşa ar trebui să ajutăm la mântuirea altora, împingând la povara lor şi rugându-ne pentru ei."
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 36, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
Sper că nu am greşit rupând-o din context şi, astfel, adresând-o tuturor (călugări sau mireni).
"Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În faţa noastră se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi treceau pe drum mai multe care încărcate între care era şi un om sărac, cu un car încărcat, cu doi boişori. La un dâmb nu puteau boişorii să ridice, iar omul îi bătea şi îi îndemna. Săracii boişori au căzut în genunchi, iar eu, fiind pe cerdac, m-am aşezat în genunchi şi cât puteam împingeam în cerdac şi ziceam:
- Hai, măi boişori, sculaţi-vă! Hai, cu Doamne ajută!"
Aşa strigând numai ce văd că juncanii se scoală şi pleacă, iar eu, bucuros, am zis:
- Slavă, Ţie, Doamne!
Cam aşa ar trebui să ajutăm la mântuirea altora, împingând la povara lor şi rugându-ne pentru ei."
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 36, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
luni, 19 decembrie 2011
Mama mea
scrisă de Părintele Paisie în 1966,
în a doua săptămână din Postul Mare
Parcă o văd cu ochii minţii,
Când în braţe mă ţinea
Şi-mi spunea de-ale credinţei,
Draga mea, mămuca mea...
Ar trebui s-o iubesc mai mult
Şi să o pomenesc mereu,
Şi pentru sufletul ei scump
Să mă rog lui Dumnezeu.
Căci nu-i mai scump pe-acest pământ
Decât numele de mamă;
Ea pe mine m-a născut,
M-a crescut până să-mi dau seamă.
Parcă o văd cum mă-nvăţa
Să fiu cuminte, să învăţ carte,
Fiind eu mic, mă petrecea,
Că şcoala era departe.
Se ruga de profesorul
Să nu puie mâna pe băţ,
Ci să mă ia cu binişorul
Că mai bine o să învăţ.
Profesorul, fiind cuminte,
După ce mama s-a dus,
M-a mângâiat prin cuvinte
Şi în banca întâi m-a pus.
Când făceam vreo trăscănaie
El de mână mă lua,
Nu-mi dădea deloc bătaie,
Dar într-a doua bancă mă da.
Şi de frică şi de ruşine
îmi puneam mâna la gură,
Că toţi copiii râdeau de mine
Şi aşa mă puneam pe-nvăţătură.
Pe atuncea, pe la sate,
Mult tare nu se-nvăţa,
Decât trei clase de carte
Că poate nu trebuia.
Nu-i vorbă, era lume puţină
Şi nu era multă socoteală,
Căci ciobanul de la stână
Pe băţ făcea răfuială.
Numai notarul, secretarul
Era puţin mai învăţat,
Iar vornicul sau primarul
Tot bastonul era însemnat.
Şi dacă vreţi ca să vă spun,
Poate unii ştiţi mai bine,
Ce era atunci mai bun
Era: frică, cinste şi ruşine.
De frică omul era cuminte,
Că o pasăre de-ar fi furat
Îi lega pasărea dinainte
Şi aşa îl purta prin sat.
Era cinstea la înălţime
Că şi copiii "bună ziua" dădeau,
Iar când erau în mulţime
Bătrâneţile se cinsteau.
Ruşine la culme era,
Mai ales fetele erau ruşinoase,
Că dacă ele greşeau,
Nu ieşeau un an din case.
Aşa draga mămăică
Mă-nvăţa frumos pe mine:
"Dragul mamei, măi Petrică,
Să nu dăm cinstea pe ruşine!"
Doamne, caută din cer cu milă
Spre scumpă mama mea
Şi o scoate la lumină,
Te rog, ai milă de ea.
Iar tu, mămăică dragă,
De-acolo, de unde stai,
Caută la mine oleacă
Şi tot milă de mine să ai.
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 172, Ed. Trinitas, 2005)
în a doua săptămână din Postul Mare
Parcă o văd cu ochii minţii,
Când în braţe mă ţinea
Şi-mi spunea de-ale credinţei,
Draga mea, mămuca mea...
Ar trebui s-o iubesc mai mult
Şi să o pomenesc mereu,
Şi pentru sufletul ei scump
Să mă rog lui Dumnezeu.
Căci nu-i mai scump pe-acest pământ
Decât numele de mamă;
Ea pe mine m-a născut,
M-a crescut până să-mi dau seamă.
Parcă o văd cum mă-nvăţa
Să fiu cuminte, să învăţ carte,
Fiind eu mic, mă petrecea,
Că şcoala era departe.
Se ruga de profesorul
Să nu puie mâna pe băţ,
Ci să mă ia cu binişorul
Că mai bine o să învăţ.
Profesorul, fiind cuminte,
După ce mama s-a dus,
M-a mângâiat prin cuvinte
Şi în banca întâi m-a pus.
Când făceam vreo trăscănaie
El de mână mă lua,
Nu-mi dădea deloc bătaie,
Dar într-a doua bancă mă da.
Şi de frică şi de ruşine
îmi puneam mâna la gură,
Că toţi copiii râdeau de mine
Şi aşa mă puneam pe-nvăţătură.
Pe atuncea, pe la sate,
Mult tare nu se-nvăţa,
Decât trei clase de carte
Că poate nu trebuia.
Nu-i vorbă, era lume puţină
Şi nu era multă socoteală,
Căci ciobanul de la stână
Pe băţ făcea răfuială.
Numai notarul, secretarul
Era puţin mai învăţat,
Iar vornicul sau primarul
Tot bastonul era însemnat.
Şi dacă vreţi ca să vă spun,
Poate unii ştiţi mai bine,
Ce era atunci mai bun
Era: frică, cinste şi ruşine.
De frică omul era cuminte,
Că o pasăre de-ar fi furat
Îi lega pasărea dinainte
Şi aşa îl purta prin sat.
Era cinstea la înălţime
Că şi copiii "bună ziua" dădeau,
Iar când erau în mulţime
Bătrâneţile se cinsteau.
Ruşine la culme era,
Mai ales fetele erau ruşinoase,
Că dacă ele greşeau,
Nu ieşeau un an din case.
Aşa draga mămăică
Mă-nvăţa frumos pe mine:
"Dragul mamei, măi Petrică,
Să nu dăm cinstea pe ruşine!"
Doamne, caută din cer cu milă
Spre scumpă mama mea
Şi o scoate la lumină,
Te rog, ai milă de ea.
Iar tu, mămăică dragă,
De-acolo, de unde stai,
Caută la mine oleacă
Şi tot milă de mine să ai.
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 172, Ed. Trinitas, 2005)
joi, 10 noiembrie 2011
Duhovnicul cel bun
Motto: Să ne rugăm să aflăm şi noi duhovnic bun
şi, după ce l-am aflat, să-l ascultăm
La hramul Schimbării la Faţă, la Schitul Sihla veneau foarte mulţi creştini pentru că ştiau că în fiecare an au obicei să vină preoţi duhovnici cu mare renume ca Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Profesor Constantin Galeriu de la Bucureşti şi alţii de la Seminarul Mânăstirii Neamţ. Eu pe atunci nu ştiam de aceasta, însă m-am nimerit acolo în anul 1978, la începutul lunii august.
După hram, pe la orele 15, am văzut pe ceardacul chiliei Părintelui Paisie aproximativ 15-20 de credincioşi care aşteptau să meargă să se mărturisească. Eu, fiind obişnuit cu cozile de la magazine din acea vreme, am întrebat:
- Ce se dă aici?
Mi s-a răspuns:
- Aşteptăm la părintele pentru spovedanie.
La auzul acestui cuvânt creştinesc pe care îl uitasem de mai bine de 30 de ani, am suspinat adânc şi în aceeaşi clipă am simţit dorinţa arzătoare de a merge să mă mărturisesc, deşi nu făcusem acest pas din copilărie. Devenisem nerăbdător, nu puteam să stau liniştit ca toţi ceilalţi să aştept, ci mă tot duceam încoace şi încolo, apoi iar mă întorceam să văd câţi mai sunt până am răms eu ultimul. Doream ca după mine să nu mai fie nimeni pentru a avea timp să stau de vorbă cu Părintele Paisie atât cât am eu nevoie pentru a-i spune, aşa cum mă pricep, tot ce am de spus.
Dar pe mine mă apăsa pe inimă o mare greutate ştiind că eu n-am mai săvârşit această Sfântă Taină de mai bine de 30 de ani. Iar atunci, la acea dată, simţindu-mă nepregătit, mă temeam că voi fi respins.
Am intrat tăcut, împins parcă de cineva din spate, ca un om ce nu ştie ce vrea. Dar simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu Care mă îndemna mereu:
"Nu te teme, nu te ruşina, ai curaj, spune aşa cum poţi şi Părintele Paisie, omul lui Dumnezeu, te va înţelege, iar pe urmă te va ajuta să spui tot ce ai pe suflet. Nu mai da înapoi că această clipă din viaţă n-o mai întâlneşti."
Aşa am făcut. După ce am intrat i-am spus:
- Părinte - nu ştiam să folosesc alte cuvinte de adresare mai potrivite - vă rog să mă iertaţi că am venit nepregătit, mai întâi pentru că eu nu m-am gândit niciodată că eu o să mă aflu azi aici spre a-mi mărturisi păcatele, că voi fi în starea în care mă aflu. Am văzut şi eu nişte persoane ce aşteptau, dar n-am ştiut ce aşteaptă până ce nu i-am întrebat, apoi mi-am zis: ce-ar fi să merg şi eu? Aşa am ajuns să stau de vorbă cu sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi spunându-mi ce să fac, ce să citesc şi după cât timp pot veni să fac o adevărată mărturisire.
În acest timp Părintele Paisie, cu o privire blândă şi plină de dragoste, se uita în ochii mei pătrunzându-mă până în adâncul inimii pentru a se convinge că cele spuse de mine corespundând realităţii. Astfel, după o grea tăcere de circa zece secunde (mi s-a părut mai mult de zece minute), Părintele Paisie mi-a răspuns cu voce blândă şi cu o privire plină de bunătate nemaintâlnită de mine până atunci:
- Nu pleca! Stai să te mărturiseşti acum. Te voi ajuta eu întrebându-te aşa cum voi şti, nădăjduind la mila şi la ajutorul Darului lui Dumnezeu.
- Dar eu de mai bine de 30 de ani nu m-am spovedit, sunt străin complet de credinţă, de rugăciune, de post, nu ştiu care sunt păcatele.
- Nu-i nimic.
Sfinţia sa a avut o carte după care m-a întrebat. Ce mi s-a părut deosebit a fost că la păcatele pe care le cunoşteam îmi dădea şi sfaturi şi exemple cum să mă îndrept. Nu ştiu dacă este bine să spun câtă transpiraţie a curs de pe mine şi nu ştiu dacă în toată viaţa mea am vărsat atâtea lacrimi. Mărturisirea a durat cam două ore, iar când s-a terminat aş fi dorit să mai stau, să nu mai mai despart de sfinţia sa. Acel timp, cel mai frumos din viaţa mea, nu voi reuşi, oricât m-aş strădui, să-l descriu aşa cum s-a petrecut în realitate.
Cert este că n-am ştiut cum am ieşit pe uşă şi cum am coborât cele aproape o sută de trepte improvizate de la chilia sfinţiei sale până jos la biserică. Am avut impresia că am zburat, că nu am pus picioarele pe pământ, aşa de uşor mă simţeam.
Astfel, de la acea mărturisire şi până la sfârşitul vieţii am rămas fiul duhovnicesc al Părintelui Paisie. Mai, târziu, când am devenit foarte apropiat sufleteşte, l-am întrebat:
- Părinte Paisie, atunci când m-am spovedit pentru prima dată la sfinţia voastră nu m-aţi lăsat să plec pentru a mă pregăti ca orice creştin.
La care Părintele Paisie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze:
- Frate Petru, să-I mulţumeşti totdeauna lui Dumnzeu că te-a ajutat de ai ajuns până la mine. El ţi-a călăuzit paşii, El ţi-a pus în gând hotărârea de a face această spovedanie. Dacă te lăsam să pleci, erai un om pierdut pentru că cel rău îţi punea piedici ca să nu mai vii. Aşa că dă-i slavă lui Dumnezeu în toate clipele vieţii tale şi în rugăciunile frăţiei tale să nu mă uiţi şi pe mine, păcătosul."
Îmi amintesc de multe întâmplări legate de Părintele Paisie. Odată ne-am pornit iarna să urcăm de la Sihăstria la Sihla. Era zăpadă foarte mare, dar noi eram mai tineri şi ne-am încumetat să plecăm la drum. Înaintam greu prin nămeţi şi mereu trecea altul în facă ca să facă pârtie. Când am ajuns pe la jumătatea drumului, am auzit nişte lupi care urlau în dreapta noastră, nu departe. Nu mai aveam ce face, nu ne mai puteam întoarce, ne-am făcut cruce şi am mers mai departe rugându-ne. Cred că Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Paisie, ne-a scos la capăt. Când am ajuns la Sihla, Părintele Paisie ne aştepta şi ne-a zis:
- Voi ştiţi prin ce primejdie aţi trecut?!
Cu o lună înainte de sfârşit, pronia dumnezeiească a făcut ca să merg la Părintele Paisie care era într-o stare destul de grea. Mi-a dat binecuvântarea să mă călugăresc şi să-i port numele şi a adăugat următoarele cuvinte:
- Frate Petru, eu plec. Ce se va întâmpla în lume şi în mânăstire, numai Dumnezeu ştie ... (eu cred că ştia ce se va întâmpla, dar a evitat să mărturisească ca să nu înţeleg greşit şi să mă smintesc). Tu să ai grijă de un singur lucru: să nu vorbeşti pe nimeni de rău şi să nu judeci, că vei avea mari necazuri şi ispite. În cazul în care te vei afla într-un grup unde se vorbeşte de rău, să încerci să schimbi vorba în bine. Dacă nu poţi sau nu reuşeşti, să fugi, căci altfel vei fi martor la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu pentru vorbitul de rău al celor pe care i-ai auzit.
Acesta a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a lăsat Părintele Paisie.
Petru
(acest fragment a fost extras din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 332-334
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)
şi, după ce l-am aflat, să-l ascultăm
La hramul Schimbării la Faţă, la Schitul Sihla veneau foarte mulţi creştini pentru că ştiau că în fiecare an au obicei să vină preoţi duhovnici cu mare renume ca Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Profesor Constantin Galeriu de la Bucureşti şi alţii de la Seminarul Mânăstirii Neamţ. Eu pe atunci nu ştiam de aceasta, însă m-am nimerit acolo în anul 1978, la începutul lunii august.După hram, pe la orele 15, am văzut pe ceardacul chiliei Părintelui Paisie aproximativ 15-20 de credincioşi care aşteptau să meargă să se mărturisească. Eu, fiind obişnuit cu cozile de la magazine din acea vreme, am întrebat:
- Ce se dă aici?
Mi s-a răspuns:
- Aşteptăm la părintele pentru spovedanie.
La auzul acestui cuvânt creştinesc pe care îl uitasem de mai bine de 30 de ani, am suspinat adânc şi în aceeaşi clipă am simţit dorinţa arzătoare de a merge să mă mărturisesc, deşi nu făcusem acest pas din copilărie. Devenisem nerăbdător, nu puteam să stau liniştit ca toţi ceilalţi să aştept, ci mă tot duceam încoace şi încolo, apoi iar mă întorceam să văd câţi mai sunt până am răms eu ultimul. Doream ca după mine să nu mai fie nimeni pentru a avea timp să stau de vorbă cu Părintele Paisie atât cât am eu nevoie pentru a-i spune, aşa cum mă pricep, tot ce am de spus.
Dar pe mine mă apăsa pe inimă o mare greutate ştiind că eu n-am mai săvârşit această Sfântă Taină de mai bine de 30 de ani. Iar atunci, la acea dată, simţindu-mă nepregătit, mă temeam că voi fi respins.
Am intrat tăcut, împins parcă de cineva din spate, ca un om ce nu ştie ce vrea. Dar simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu Care mă îndemna mereu:
"Nu te teme, nu te ruşina, ai curaj, spune aşa cum poţi şi Părintele Paisie, omul lui Dumnezeu, te va înţelege, iar pe urmă te va ajuta să spui tot ce ai pe suflet. Nu mai da înapoi că această clipă din viaţă n-o mai întâlneşti."
Aşa am făcut. După ce am intrat i-am spus:
- Părinte - nu ştiam să folosesc alte cuvinte de adresare mai potrivite - vă rog să mă iertaţi că am venit nepregătit, mai întâi pentru că eu nu m-am gândit niciodată că eu o să mă aflu azi aici spre a-mi mărturisi păcatele, că voi fi în starea în care mă aflu. Am văzut şi eu nişte persoane ce aşteptau, dar n-am ştiut ce aşteaptă până ce nu i-am întrebat, apoi mi-am zis: ce-ar fi să merg şi eu? Aşa am ajuns să stau de vorbă cu sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi spunându-mi ce să fac, ce să citesc şi după cât timp pot veni să fac o adevărată mărturisire.
În acest timp Părintele Paisie, cu o privire blândă şi plină de dragoste, se uita în ochii mei pătrunzându-mă până în adâncul inimii pentru a se convinge că cele spuse de mine corespundând realităţii. Astfel, după o grea tăcere de circa zece secunde (mi s-a părut mai mult de zece minute), Părintele Paisie mi-a răspuns cu voce blândă şi cu o privire plină de bunătate nemaintâlnită de mine până atunci:
- Nu pleca! Stai să te mărturiseşti acum. Te voi ajuta eu întrebându-te aşa cum voi şti, nădăjduind la mila şi la ajutorul Darului lui Dumnezeu.
- Dar eu de mai bine de 30 de ani nu m-am spovedit, sunt străin complet de credinţă, de rugăciune, de post, nu ştiu care sunt păcatele.
- Nu-i nimic.
Sfinţia sa a avut o carte după care m-a întrebat. Ce mi s-a părut deosebit a fost că la păcatele pe care le cunoşteam îmi dădea şi sfaturi şi exemple cum să mă îndrept. Nu ştiu dacă este bine să spun câtă transpiraţie a curs de pe mine şi nu ştiu dacă în toată viaţa mea am vărsat atâtea lacrimi. Mărturisirea a durat cam două ore, iar când s-a terminat aş fi dorit să mai stau, să nu mai mai despart de sfinţia sa. Acel timp, cel mai frumos din viaţa mea, nu voi reuşi, oricât m-aş strădui, să-l descriu aşa cum s-a petrecut în realitate.
Cert este că n-am ştiut cum am ieşit pe uşă şi cum am coborât cele aproape o sută de trepte improvizate de la chilia sfinţiei sale până jos la biserică. Am avut impresia că am zburat, că nu am pus picioarele pe pământ, aşa de uşor mă simţeam.
Astfel, de la acea mărturisire şi până la sfârşitul vieţii am rămas fiul duhovnicesc al Părintelui Paisie. Mai, târziu, când am devenit foarte apropiat sufleteşte, l-am întrebat:
- Părinte Paisie, atunci când m-am spovedit pentru prima dată la sfinţia voastră nu m-aţi lăsat să plec pentru a mă pregăti ca orice creştin.
La care Părintele Paisie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze:
- Frate Petru, să-I mulţumeşti totdeauna lui Dumnzeu că te-a ajutat de ai ajuns până la mine. El ţi-a călăuzit paşii, El ţi-a pus în gând hotărârea de a face această spovedanie. Dacă te lăsam să pleci, erai un om pierdut pentru că cel rău îţi punea piedici ca să nu mai vii. Aşa că dă-i slavă lui Dumnezeu în toate clipele vieţii tale şi în rugăciunile frăţiei tale să nu mă uiţi şi pe mine, păcătosul."
Îmi amintesc de multe întâmplări legate de Părintele Paisie. Odată ne-am pornit iarna să urcăm de la Sihăstria la Sihla. Era zăpadă foarte mare, dar noi eram mai tineri şi ne-am încumetat să plecăm la drum. Înaintam greu prin nămeţi şi mereu trecea altul în facă ca să facă pârtie. Când am ajuns pe la jumătatea drumului, am auzit nişte lupi care urlau în dreapta noastră, nu departe. Nu mai aveam ce face, nu ne mai puteam întoarce, ne-am făcut cruce şi am mers mai departe rugându-ne. Cred că Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Paisie, ne-a scos la capăt. Când am ajuns la Sihla, Părintele Paisie ne aştepta şi ne-a zis:
- Voi ştiţi prin ce primejdie aţi trecut?!
Cu o lună înainte de sfârşit, pronia dumnezeiească a făcut ca să merg la Părintele Paisie care era într-o stare destul de grea. Mi-a dat binecuvântarea să mă călugăresc şi să-i port numele şi a adăugat următoarele cuvinte:
- Frate Petru, eu plec. Ce se va întâmpla în lume şi în mânăstire, numai Dumnezeu ştie ... (eu cred că ştia ce se va întâmpla, dar a evitat să mărturisească ca să nu înţeleg greşit şi să mă smintesc). Tu să ai grijă de un singur lucru: să nu vorbeşti pe nimeni de rău şi să nu judeci, că vei avea mari necazuri şi ispite. În cazul în care te vei afla într-un grup unde se vorbeşte de rău, să încerci să schimbi vorba în bine. Dacă nu poţi sau nu reuşeşti, să fugi, căci altfel vei fi martor la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu pentru vorbitul de rău al celor pe care i-ai auzit.
Acesta a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a lăsat Părintele Paisie.
Petru
(acest fragment a fost extras din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 332-334
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)