luni, 23 noiembrie 2009

Părintele Paisie Olaru despre monahul Ghenadie Avătămăniței

Fragmentul de mai jos este extras dintr-o lungă și duioasă poezie pe care Părintele Paisie Olaru a dedicat-o monahului Ghenadie Avătămăniței de la Schitul Cozancea.

Acest călugăr bătrân i-a fost tare drag Părintelui Paisie.
Pe nume Gheorghe, era din satul Flămânzi (jud. Botoșani) și venise la schit la bătrânețe, la vârsta de 70 de ani. A împărțit chilia cu Părintele Paisie timp de 8 ani (la Schitul Cozancea nu era viață de obște, calugarii stateau câte 2-3 si se drămuiau singuri)

După cum spunea și Părintele, moșul Gheorghe era un bătrânel sincer, curat la suflet, simplu, fără carte care se străduia mereu să nu supere pe nimeni si mereu își cerea iertare, făcând ascultare cu toată dragostea, având și darul lacrimilor.
Cu un an înainte de moartea bătrânelului, Părintele Paisie l-a facut călugăr, punându-i numele de Ghenadie.

Iată un fragment simpatic și amuzant care face referire la una din întâmplările adevărate (bătrânelul nu vedea prea bine și, de aceea, uneori, făcea "boacăne" fără voia lui pe care le regreta mult și pentru care își cerea iertare cu lacrimi):

Despre Părintele Ghenadie Avătămăniței
[...]
Nu pot chiar pe toate a le însemna
Câte îmi povestea bătrânul meu,
Dar sincer spun că lăcrima
Când îi vorbeai de Dumnezeu
Și la început la orice cuvinte
El își făcea Sfânta Cruce
Și "Măicuța Domnului cu noi, părinte",
Dragul meu, iar începea a plânge.
Am căpătat mare dragoste de el
Pentru buna lui sinceritate,
Fiindcă era blând ca un miel,
Milos și fără răutate.
Îl lăsam stăpân peste toata casa
Că se pricepea bine la toate,
Îmi pregătea chiar și masa
Și făcea bune bucate
"Frate Gheorghe, i-am zis odată
Mie îmi place borș cu urzici,
Iaca eu adun recolta toată,
Dar aș vrea ca și frăția ta să mănânci.
Să faci un borș colo sănătos,
Ca și frăției tale să-ți placă,
Că eu sunt cam pofticios
Și, mâncând, pofta să-mi treacă".
Îndată bătrânul a făcut ascultare
Și într-o zi cu drag s-a apucat,
A făcut borș într-o oală mare
Și bucuros la masă m-a chemat.
Lacom și flămând fiind eu,
Grăbit m-am pus la mâncare
Cărând din strachină mereu,
Zicând: "Plăcut borș și bun gust are".
Mai rămăsese în strachină o urzică,
Deși îmi părea cam prea mare,
O iau, ca fratele Gheorghe să nu zică
Că nu-mi place a lui mâncare.
Nu mă grăbesc, o iau cu încetișorul,
Să o înhaț cu gura toată,
Când colo, ce să vezi? Era spălătorul!
Căzuse în oala cu borș fiartă.
"- Dar ce-i asta, frățioare? -
Cam glumind, așa am zis-,
Spălătorul a făcut gust la mâncare",
Iar, el săracul, nu se putea stăpâni de plâns.
A scăpat mâncarea din gură jos
Și cu lacrimi în genunchi se pune:
"Mă rog, părințele, pentru Domnul Hristos,
Iartă-mă și fă ce vrai cu mine!"

[...]

Multe aș avea de însemnat
Din cele auzite de la el,
Dar să nu-l supăr, le-am lăsat,
Scumpul și iubitul meu bătrânel.
Te-aș ruga, dragă părinte,
Dacă nu te supăr iarăși,
Poate-ți mai aduci aminte
De-al tău părinte și tovarăș
Și după cum în viață ne-am ajutat,
Trăind opt ani în voie bună,
Doresc și eu să fiu iertat
Și dincolo să fim tot împreună.
Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu