marți, 25 septembrie 2012

„Părintele Paisie Olaru”
(volum scris de Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan)
acum tradus în franceză !

Textul a fost preluat de pe doxologia.ro
traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati
sursa: www.orthodoxie.com

"Sâmbătă, 22 septembrie 2012, la Librăria L'Age d'Homme, 5 Strada Férou, Paris, a fost prezentat ultimul volum din Colecţia „Mari Părinţi Duhovniceşti ai secolului al XX-lea”. Volumul se numeşte „Părintele Paisie Olaru” şi vorbeşte despre marele duhovnic şi ascet al ortodoxiei universale şi româneşti. De asemenea, s-a vorbit şi despre volumul apărut deja: „Părintele Cleopa Ilie”.
Ele sunt scrise de Părintele Ioanichie Bălan, de fericită memorie.

Jean-Claude Larchet, directorul colecţiei a prezentat pe scurt viaţa şi personalitatea acestor doi stâlpi ai ortodoxiei, iar Preasfinţitul Marc Alric, Episcop vicar al Mitropoliei româneşti de Europa Occidentală, care i-a cunoscut pe cei doi duhovnici cu viaţă sfântă la Mănăstirea Sihăstria, a evocat amintiri despre cei doi mari teologi şi despre spiritualitatea monahală românească.
Zorica Terzić a citit apoi câteva pasaje din cele două cărţi de o mare importanţă pentru ortodoxia franceză."

http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/cartea-parintele-paisie-olaru-franceza

Precizare: www.doxologia.ro este un proiect al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Arhiepiscopia Iaşilor, dezvoltat şi administrat de Doxologia Media, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Prietenii

Părintele Paisie împreună cu
Părintele Cleopa
(ucenicul, dar şi prietenul său)
L-a întrebat un ucenic:
- Ce legământ duhovnicesc aveţi cu Părintele Cleopa?

- În toamna anului 1935 Părintele Cleopa venea din armată şi a trecut pe la mine, la Schitul Cozancea, să ia binecuvântare. Şi la plecare, cum îl petreceam prin pădure, l-am întrebat:
- Ei, acum ce ai de gând să faci, frate Costache? Că încă nu era călugăr. Rămâi la Cozancea? Sau te duci din nou la Sihăstria?
- M-aş duce tot la Sihăstria, Părinte Paisie, unde am stat cinci ani şi unde sunt mormintele fraţilor mei. Acolo am mai multă linişte...
Atunci ne-am descoperit amândoi, am stat în genunchi, am făcut trei metanii şi eu am zis această rugăciune: "Doamne, binecuvântează făgăduinţa noastră ca să fim amândoi împreună, şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi să fiu eu la capul lui! Amin!".
Apoi ne-am sărutat amândoi şi ne-am despărţit...
De Părintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult în viaţa aceasta!

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. , Ed. Doxologia, 2010)

Dumnezeu le-a îndeplinit rugămintea, părinţii au fost sprijin unul pentru altul în timpul vieţii lor, iar când Părintele Paisie a plecat la Domnul, Părintele Cleopa a fost la căpătâiul său. În cimitirul Sihăstriei, un loc minunat ce nu se poate descrie în cuvinte, sunt tot unul lângă celălalt, ca o mărturie peste timp a făgăduinţei lor.

Cuvintele Părintelui Arhimandrit Timotei Aioanei vorbesc mult mai bine:

"Mărturisesc acum, ca şi-n urmă cu mulţi ani: monahi de talia părintelui Paisie Olaru şi a părintelui Cleopa Ilie se întâlnesc o dată la o sută de ani sau chiar mai rar.

De aceea, când vorbim despre ei, putem spune că ne e dor şi lăcrimăm adeseori. La cimitir, printre candele nestinse, cei doi părinţi predică într-un alt mod, vorbindu-ne că moartea este doar o trecere, ca o zi de Paşti, o călătorie din vremelnicie în veşnicie. Se vorbeşte şi despre fapte minunate săvârşite la cele două morminte. Cred cu tărie în astfel de minuni. De fapt, nici nu se putea altfel. Viaţa lor înaltă se cunoaşte şi din smerenia cu care şi-au ales locurile de veşnică odihnă, în mijlocul obştii, printre călugări cuvioşi, şi nu într-un spaţiu grandios, pentru a rămâne în centrul atenţiei.

Peste mormintele lor nu s-au aşezat niciodată straturi de frunze ruginii, ci, dimpotrivă, flori ale recunoştinţei şi neuitării.
[...]
Acum, gândurile noastre se duc către Sihăstria, unde duhul părinţilor Paisie şi Cleopa, împreună cu alţii, proteguiesc ţinutul vechilor sihaştri care şi-au închinat viaţa Domnului."

Părintele Arhimandrit Timotei Aioanei
(fragment extras din articolul "Nepământeanul părinte Cleopa (II)",
apărut în Ziarul "Lumina", joi, 3 mai 2012)

marți, 19 iunie 2012

115 ani de la naşterea Părintelui Paisie

Detaliu din icoana Sfinţilor români
care face parte din pictura exteri-
oară a bisericii "Sf. Teodora de la
Sihla", Mânăstirea Sihăstria; în
icoană sunt reprezentaţi şi Părinţii
Paisie (✝1990) şi Cleopa (✝1998)
Mâine, 20 iunie 2012, se împlinesc 115 ani de când bunul şi blândul Părinte Paisie Olaru s-a născut în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani  (ca o mică paranteză, astăzi este pomenit Sf. Cuv. Paisie cel Mare, iar în curând îi vom sărbători pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - numele de botez al Părintelui Paisie era Petru).

Fragmentul de mai jos este extras dintr-o convorbire pe care Părintele Ioanichie Bălan a avut-o cu Părintele Paisie în 1987 (este relatată în întregime în cartea "Părintele Paisie Duhovnicul"):

"- Ei, părinte! Daca am putea face noi tot ce-i învăţăm pe alţii, am fi sfinţi! Eu învăţam pe altii sa aiba răbdare în suferinţă. Acum, când sunt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. Îmi trebuie nu răbdare, ci îndelungă răbdare. Un frate mă întreba: "Se poate ca în timpul suferinţei să potolim durerea cu rugăciunea?". Aici este darul lui Dumnezeu, i-am răspuns eu. Dragostea duhovnicească biruieşte durerea, cum spune Hristos despre femeia care este în chinurile naşterii, că dupa naştere uită durerea că s-a născut om pe lume. Mare lucru este, părinte, a ne alatura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui. Să cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să putem trece cu bine valurile acestei vieţi.

Dacă nu poţi face fapta bună, nu este păcat. Iar dacă poţi s-o faci şi nu o faci, este păcat. Sunt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aibă, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrâneţe ii doresc şi plâng că nu au copii, dar este prea târziu. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par uşoare; iar când se departează harul, atunci toate i se par grele. Atunci suferă, strigă şi plange, cum face şi copilul părăsit de mama lui. Uneori mă întreb, oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este cumva o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu.

Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm. Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decât în pădure! Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu, la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul : "Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra întru împărăţia lui Dumnezeu".

Mai mult să faci cu fapta, decat să vorbeşti cu cuvântul.
Că lumea este plină de vorbe, dar puţini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine şi cuvântul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predica, cărţile bune. Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că "după faptele tale te voi judeca" zice Domnul, căci şi Dumnezeu a creat lumea numai cu cuvântul si era bună foarte! Încă şi sfinţii mărturiseau pe Hristos prin cuvânt, învăţau şi scriau cărţi inspirate din Sfanta Evanghelie. Dar noi, cei de azi, suntem oameni păcătoşi. Noi trebuie să vorbim putin şi numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof intr-o carte : "Cine spune tot ce ştie, acela ştie puţin şi prost!" Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cat i-am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu!"

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. 88-90, Ed. Doxologia, 2010) 

luni, 16 aprilie 2012

Omul încrezut şi mândru

(în care Părintele povesteşte, cu tâlc, o întâmplare din viaţa lui)

Acum nu de mult, de câţiva ani, am orbit, nu de tot, dar câte oleacă, câte oleacă, numai un ochi, apoi şi celălalt ochi, aşa că tot zăream, dar nu cunoşteam omul. Acum, de bine de rău mă învăţasem aici la Sihla, mai pe bâjbâite, mai pe beţe. Numai că mă supăram că nu găseam un lucru ce-mi trebuia, altădata bănuiam că mi l-a luat cineva şi iar mă mâniam.

Într-o zi un părinte îmi spune aşa:
- Acum mai zăreşti, dar când nu vei vedea deloc ... ce vei face?
Atunci eu m-am mâniat şi am spus (notă: în sinea lui): "Iaca ce ajunge omul dacă are zile, să le fie silă de mine."
Părintele m-a compătimit, iar eu am înţeles greşit.
Zice părintele:
- Ar fi bine să mergi la operaţie măcar la un ochi.
Iar m-am supărat, zicând (notă: în sinea lui):
"Iaca, nu ştie cum să scape de mine. M-or duce la spital, să mor acolo, că aici nu aş putea muri".

În sfârşit, după o muncă de lămurire cu alte persoane şi cu blagoslovenia Părintelui Cleopa şi a părintelui stareţ, m-am plecat a merge la operaţie, dar cu multă îndoială şi îmi făceam fel de fel de planuri că "dacă nu reuşesc şi nu voi putea ţine secretul cu ochiul şi sigur voi muri in spital?!".

Îmi venea în gând să spun doctorului că sunt trecut de ani cu vârsta şi să vadă mai întâi dacă reuşeşte. Aşa că fel de fel de gânduri şi iar mă supăram pe părintele că nu a ştiut cum să scape de mine.

Când m-au dus la masa de operaţie, am uitat să mai spun doctorului ce plănuisem eu şi numai ..."Sus, stăi!" şi a făcut două împunsături.
Şi a prins a lucra vorbind în altă limbă şi aşa că m-a operat la un ochi cu care amu cu ochelari pot să scriu aceste bazaconii spre a se mira şi alţii cum eu mă mâniam şi pe cei ce-mi voiau binele.

Aşadar, omul slab la minte şi încrezut pentru toate cele ce i se par nu după planul lui se supără, se mânie, se tulbură, cârteşte şi nu primeşte chiar de ar fi de folos.
Omul încrezut şi mândru se prinde de o craca uscată şi nu ştie că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Olaru
 (din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 166-167, Ed. Trinitas, 2005)

joi, 15 martie 2012

Iarăşi câteva cuvinte ...

Odată au venit câţiva preoţi duhovnici la Părintele Paisie şi l-au întrebat despre Taina Sfintei Spovedanii. Iar bătrânul, suspinând, le-a zis:
- Ei, părinţilor ... duhovnicia este tare grea! Mai ales în zilele noastre!
Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă ...
Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!

***
Un călugăr l-a întrebat:
- Cum pot scăpa de părerea de sine şi de gândurile cele necurate?
- Prin aducerea aminte de ceasul morţii. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine. Şi să le atribuim toate lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Patericul românesc" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 708, Ed. Mânăstirii Sihăstria, 2005)

luni, 27 februarie 2012

Să ne mărturisim

Mărturisesc ucenicii lui apropiaţi că pe cei care cădeau în ispite şi în păcate grele, bătrânul nu-i mustra aspru. Ci îi primea cu dragoste, îi incuraja că Dumnezeu le dă iertare, dacă părăsesc păcatele făcute şi le adăuga aceste cuvânte de îmbărbătare:
- De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi Crucea mai departe cu ochii la Hristos până ajungi sus, la Golgota.
Noi, cu faptele noastre, nu putem zice că ne mântuim fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii.
Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului şi acolo să strigăm tare: "Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!"

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 143, reeditată Ed. Doxologia, 2010)

marți, 10 ianuarie 2012

Timpul trece ... faptele rămân

După 40 de zile (de la adormirea Părintelui Paisie), săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii săi apropiaţi se ruga noaptea singur în chilia Părintelui Paisie.

De oboseală, a aţipit puţin în genunchi, şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând.
Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat:
- De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?

Iar el i-a răspuns:
- Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge.
Vedeţi cum trece timpul?!
Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci.
Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic...
Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru.
Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu?
Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!"

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 161, reeditată Ed. Doxologia, 2010)

luni, 9 ianuarie 2012

O pilda scurtă, dar grăitoare

În textul original din carte această pildă vine ca răspuns la întrebarea Arhimandritului Ioanichie Bălan: "Cum putem ajuta noi, călugării, la mântuirea credincioşilor şi a oamenilor, în general?"
Sper că nu am greşit rupând-o din context şi, astfel, adresând-o tuturor (călugări sau mireni).

"Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În faţa noastră se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi treceau pe drum mai multe care încărcate între care era şi un om sărac, cu un car încărcat, cu doi boişori. La un dâmb nu puteau boişorii să ridice, iar omul îi bătea şi îi îndemna. Săracii boişori au căzut în genunchi, iar eu, fiind pe cerdac, m-am aşezat în genunchi şi cât puteam împingeam în cerdac şi ziceam:
- Hai, măi boişori, sculaţi-vă! Hai, cu Doamne ajută!"
Aşa strigând numai ce văd că juncanii se scoală şi pleacă, iar eu, bucuros, am zis:
- Slavă, Ţie, Doamne!

Cam aşa ar trebui să ajutăm la mântuirea altora, împingând la povara lor şi rugându-ne pentru ei."

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 36, reeditată Ed. Doxologia, 2010)