Mama mea

scrisă de Părintele Paisie în 1966,
în a doua săptămână din Postul Mare

Parcă o văd cu ochii minţii,
Când în braţe mă ţinea
Şi-mi spunea de-ale credinţei,
Draga mea, mămuca mea...

Ar trebui s-o iubesc mai mult
Şi să o pomenesc mereu,
Şi pentru sufletul ei scump
Să mă rog lui Dumnezeu.

Căci nu-i mai scump pe-acest pământ
Decât numele de mamă;
Ea pe mine m-a născut,
M-a crescut până să-mi dau seamă.

Parcă o văd cum mă-nvăţa
Să fiu cuminte, să învăţ carte,
Fiind eu mic, mă petrecea,
Că şcoala era departe.

Se ruga de profesorul
Să nu puie mâna pe băţ,
Ci să mă ia cu binişorul
Că mai bine o să învăţ.

Profesorul, fiind cuminte,
După ce mama s-a dus,
M-a mângâiat prin cuvinte
Şi în banca întâi m-a pus.

Când făceam vreo trăscănaie
El de mână mă lua,
Nu-mi dădea deloc bătaie,
Dar într-a doua bancă mă da.

Şi de frică şi de ruşine
îmi puneam mâna la gură,
Că toţi copiii râdeau de mine
Şi aşa mă puneam pe-nvăţătură.

Pe atuncea, pe la sate,
Mult tare nu se-nvăţa,
Decât trei clase de carte
Că poate nu trebuia.

Nu-i vorbă, era lume puţină
Şi nu era multă socoteală,
Căci ciobanul de la stână
Pe băţ făcea răfuială.

Numai notarul, secretarul
Era puţin mai învăţat,
Iar vornicul sau primarul
Tot bastonul era însemnat.

Şi dacă vreţi ca să vă spun,
Poate unii ştiţi mai bine,
Ce era atunci mai bun
Era: frică, cinste şi ruşine.

De frică omul era cuminte,
Că o pasăre de-ar fi furat
Îi lega pasărea dinainte
Şi aşa îl purta prin sat.

Era cinstea la înălţime
Că şi copiii "bună ziua" dădeau,
Iar când erau în mulţime
Bătrâneţile se cinsteau.

Ruşine la culme era,
Mai ales fetele erau ruşinoase,
Că dacă ele greşeau,
Nu ieşeau un an din case.

Aşa draga mămăică
Mă-nvăţa frumos pe mine:
"Dragul mamei, măi Petrică,
Să nu dăm cinstea pe ruşine!"

Doamne, caută din cer cu milă
Spre scumpă mama mea
Şi o scoate la lumină,
Te rog, ai milă de ea.

Iar tu, mămăică dragă,
De-acolo, de unde stai,
Caută la mine oleacă
Şi tot milă de mine să ai.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 172, Ed. Trinitas, 2005)

Duhovnicul cel bun

Motto: Să ne rugăm să aflăm şi noi duhovnic bun
şi, după ce l-am aflat, să-l ascultăm

La hramul Schimbării la Faţă, la Schitul Sihla veneau foarte mulţi creştini pentru că ştiau că în fiecare an au obicei să vină preoţi duhovnici cu mare renume ca Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Profesor Constantin Galeriu de la Bucureşti şi alţii de la Seminarul Mânăstirii Neamţ. Eu pe atunci nu ştiam de aceasta, însă m-am nimerit acolo în anul 1978, la începutul lunii august.

După hram, pe la orele 15, am văzut pe ceardacul chiliei Părintelui Paisie aproximativ 15-20 de credincioşi care aşteptau să meargă să se mărturisească. Eu, fiind obişnuit cu cozile de la magazine din acea vreme, am întrebat:
- Ce se dă aici?
Mi s-a răspuns:
- Aşteptăm la părintele pentru spovedanie.
La auzul acestui cuvânt creştinesc pe care îl uitasem de mai bine de 30 de ani, am suspinat adânc şi în aceeaşi clipă am simţit dorinţa arzătoare de a merge să mă mărturisesc, deşi nu făcusem acest pas din copilărie. Devenisem nerăbdător, nu puteam să stau liniştit ca toţi ceilalţi să aştept, ci mă tot duceam încoace şi încolo, apoi iar mă întorceam să văd câţi mai sunt până am răms eu ultimul. Doream ca după mine să nu mai fie nimeni pentru a avea timp să stau de vorbă cu Părintele Paisie atât cât am eu nevoie pentru a-i spune, aşa cum mă pricep, tot ce am de spus.
Dar pe mine mă apăsa pe inimă o mare greutate ştiind că eu n-am mai săvârşit această Sfântă Taină de mai bine de 30 de ani. Iar atunci, la acea dată, simţindu-mă nepregătit, mă temeam că voi fi respins.

Am intrat tăcut, împins parcă de cineva din spate, ca un om ce nu ştie ce vrea. Dar simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu Care mă îndemna mereu:
"Nu te teme, nu te ruşina, ai curaj, spune aşa cum poţi şi Părintele Paisie, omul lui Dumnezeu, te va înţelege, iar pe urmă te va ajuta să spui tot ce ai pe suflet. Nu mai da înapoi că această clipă din viaţă n-o mai întâlneşti."

Aşa am făcut. După ce am intrat i-am spus:
- Părinte - nu ştiam să folosesc alte cuvinte de adresare mai potrivite - vă rog să mă iertaţi că am venit nepregătit, mai întâi pentru că eu nu m-am gândit niciodată că eu o să mă aflu azi aici spre a-mi mărturisi păcatele, că voi fi în starea în care mă aflu. Am văzut şi eu nişte persoane ce aşteptau, dar n-am ştiut ce aşteaptă până ce nu i-am întrebat, apoi mi-am zis: ce-ar fi să merg şi eu? Aşa am ajuns să stau de vorbă cu sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi spunându-mi ce să fac, ce să citesc şi după cât timp pot veni să fac o adevărată mărturisire.

În acest timp Părintele Paisie, cu o privire blândă şi plină de dragoste, se uita în ochii mei pătrunzându-mă până în adâncul inimii pentru a se convinge că cele spuse de mine corespundând realităţii. Astfel, după o grea tăcere de circa zece secunde (mi s-a părut mai mult de zece minute), Părintele Paisie mi-a răspuns cu voce blândă şi cu o privire plină de bunătate nemaintâlnită de mine până atunci:
- Nu pleca! Stai să te mărturiseşti acum. Te voi ajuta eu întrebându-te aşa cum voi şti, nădăjduind la mila şi la ajutorul Darului lui Dumnezeu.
- Dar eu de mai bine de 30 de ani nu m-am spovedit, sunt străin complet de credinţă, de rugăciune, de post, nu ştiu care sunt păcatele.
- Nu-i nimic.

Sfinţia sa a avut o carte după care m-a întrebat. Ce mi s-a părut deosebit a fost că la păcatele pe care le cunoşteam îmi dădea şi sfaturi şi exemple cum să mă îndrept. Nu ştiu dacă este bine să spun câtă transpiraţie a curs de pe mine şi nu ştiu dacă în toată viaţa mea am vărsat atâtea lacrimi. Mărturisirea a durat cam două ore, iar când s-a terminat aş fi dorit să mai stau, să nu mai mai despart de sfinţia sa. Acel timp, cel mai frumos din viaţa mea, nu voi reuşi, oricât m-aş strădui, să-l descriu aşa cum s-a petrecut în realitate.

Cert este că n-am ştiut cum am ieşit pe uşă şi cum am coborât cele aproape o sută de trepte improvizate de la chilia sfinţiei sale până jos la biserică. Am avut impresia că am zburat, că nu am pus picioarele pe pământ, aşa de uşor mă simţeam.

Astfel, de la acea mărturisire şi până la sfârşitul vieţii am rămas fiul duhovnicesc al Părintelui Paisie. Mai, târziu, când am devenit foarte apropiat sufleteşte, l-am întrebat:
- Părinte Paisie, atunci când m-am spovedit pentru prima dată la sfinţia voastră nu m-aţi lăsat să plec pentru a mă pregăti ca orice creştin.
La care Părintele Paisie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze:
- Frate Petru, să-I mulţumeşti totdeauna lui Dumnzeu că te-a ajutat de ai ajuns până la mine. El ţi-a călăuzit paşii, El ţi-a pus în gând hotărârea de a face această spovedanie. Dacă te lăsam să pleci, erai un om pierdut pentru că cel rău îţi punea piedici ca să nu mai vii. Aşa că dă-i slavă lui Dumnezeu în toate clipele vieţii tale şi în rugăciunile frăţiei tale să nu mă uiţi şi pe mine, păcătosul."

Îmi amintesc de multe întâmplări legate de Părintele Paisie. Odată ne-am pornit iarna să urcăm de la Sihăstria la Sihla. Era zăpadă foarte mare, dar noi eram mai tineri şi ne-am încumetat să plecăm la drum. Înaintam greu prin nămeţi şi mereu trecea altul în facă ca să facă pârtie. Când am ajuns pe la jumătatea drumului, am auzit nişte lupi care urlau în dreapta noastră, nu departe. Nu mai aveam ce face, nu ne mai puteam întoarce, ne-am făcut cruce şi am mers mai departe rugându-ne. Cred că Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Paisie, ne-a scos la capăt. Când am ajuns la Sihla, Părintele Paisie ne aştepta şi ne-a zis:
- Voi ştiţi prin ce primejdie aţi trecut?!

Cu o lună înainte de sfârşit, pronia dumnezeiească a făcut ca să merg la Părintele Paisie care era într-o stare destul de grea. Mi-a dat binecuvântarea să mă călugăresc şi să-i port numele şi a adăugat următoarele cuvinte:
- Frate Petru, eu plec. Ce se va întâmpla în lume şi în mânăstire, numai Dumnezeu ştie ... (eu cred că ştia ce se va întâmpla, dar a evitat să mărturisească ca să nu înţeleg greşit şi să mă smintesc). Tu să ai grijă de un singur lucru: să nu vorbeşti pe nimeni de rău şi să nu judeci, că vei avea mari necazuri şi ispite. În cazul în care te vei afla într-un grup unde se vorbeşte de rău, să încerci să schimbi vorba în bine. Dacă nu poţi sau nu reuşeşti, să fugi, căci altfel vei fi martor la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu pentru vorbitul de rău al celor pe care i-ai auzit.
Acesta a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a lăsat Părintele Paisie.

Petru

(acest fragment a fost extras din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 332-334
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Cu dragoste, de la Părintele Paisie ...

O femeie care făcuse păcate mari s-a dus să se mărturisească la Părintele Paisie.
Era prin 1964.
Când a început să se mărturisească, femeia a izbucnit în plâns. Dar cum a început să vorbească a simţit deodată cum de pe capul ei curgeau picături de apă.
Se gândea: "Doar nu plouă, de unde picură ?!"
Dar ce să fie ?!
Erau lacrimile Părintelui Paisie care mai mult decât ea nu se putea opri din plâns, vocea îi era schimbată, suferea cumplit.
Aşa făcea cu toţi, suferea alături de cel ce se mărturisea sincer.

Anonim

***

Cunosc o femeie credincioasă care a mers la spovedanie la bătrânul duhovnic. Acesta stătea în genunchi la spovedanie într-o comuniune a părintelui cu fiica sa duhovnicească. Era o familiaritate şi o intimitate sfântă între preot, credincios şi Hristos, Judecătorul îndurărilor.
La auzul păcatelor ei, Părintele a început să plângă. Lacrimile sale curgeau peste epitrahil. În acea comuniune a durerii între duhovnic şi penitent se ţesea puterea iubirii iertătoare a lui Hristos Cel răstignit pentru păcatele noastre.
După ce a plâns, Părintele i-a dat un canon de rugăciune şi de metanii. Credincioasa respectivă i-a răspuns că nu poate face metanii deoarece născuse de câteva săptămâni prin cezariană. Atunci Părintele Paisie i-a zis: "Voi face eu canonul de metanii pentru tine, dar trebuie să faci rugăciune de două ori mai multă". Era concentrată în aceste cuvinte toată iubirea bătrânului duhovnic pentru copiii săi duhovniceşti. De atunci, într-o înlănţuire de har, credincioasa respectivă a primit şi ea, tainic, darul lacrimilor la fiecare rugăciune.

Asist. Dr. Ioan Valentin Istrati
Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae", Iaşi

***

Era un om blând, plin de dragoste şi bunătate, care venea ca un pansament părintesc peste rănile vieţii mele. La dânsul ne-am găsit cea mai mare alinare şi pentru aceasta ni l-am ales ca duhovnic. Era de o bunătate şi o dragoste rar întâlnită, se bucura ca un copil de orice lucruşor pe care i-l dăruiai şi nu ştia cum să te fericească în schimb cu alte lucruri sau desfătări duhovniceşti.
Odata, urcând de la Agapia la Sihla, am întâlnit un om care cobora cu un fagure de miere. Ştiind că-i fac bucurie Părintelui Paisie, i-am cerut o bucaţică de fagure şi mi-a dat o bucăţică mică pe care i-am dăruit-o Părintelui Paisie. Atât de mult s-a bucurat Părintele, nu pentru micuţul fagure, ci pentru dragostea cu care i l-am dăruit, încât ne-a strâns în braţe pe amândoi, ne-a introdus sub patrafir şi se ruga lui Dumnezeu cu multă căldură şi insistenţă, zicând: "Doamne, dă-mi şi pe aceştia ca fii duhovniceşti" Şi când se ruga parcă vorbea cu Cerul: "Da, Doamne, ştiu că mai am doi fii duhovniceşti, pe Gheorghe şi Maria Dolores (de la Filarmonica din Bucureşti), dar Te rog, Doamne, dă-mi şi pe aceştia: Marin şi Maria". Plecând apoi de la dânsul spre Sihăstria cu multe binecuvântări şi parcă uşuraţi de toate necazurile vieţii, am văzut pentru prima dată pe soţia mea sărind într-un picior de bucurie prin pădure (precizare: soţia lui mergea încet de obicei, fiind bolnava de ambele picioare) şi zicând:
"Mai am un tătic! Mai am un tătic!"

Marin Marius Tinculescu
solist la Opera Română din Cluj

(Aceste fragmente se găsesc în cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului",
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Câteva cuvinte şi o poezioară duioasă scrise de Părintele Paisiedespre mama Părintelui Cleopa, monahia Agafia de la Agapia Veche

"Pe această maică o cunosc încă de pe vremea când era în lume pentru că fiind mamă fraţilor ce veneau pe la mine, venea şi ea după băieţii ei (părintele Cleopa si fraţii lui, Vasile şi Gherasim). Nu ştiu cum să o numesc pe această mamă-maică. Pot s-o numesc maică izvorâtoare de lacrimi, căci multe lacrimi a vărsat această maică. Ana aceasta, împreună cu soţul ei, Alexandru, au avut 10 copii şi (aproape) toţi au murit de tineri.

Ion avea 16 ani, Profira 18, Maria 25-26, Mihai 19, Ecaterina 20, Gherasim 26, Vasile 26. Toţi aceşti fii au fost fiii Anei, maica Agafia, aşa că multe lacrimi a trebuit sa verse şi chiar le-a vărsat, că de multe ori luam şi eu parte la lacrimile ei.

Aşadar, biata mamă îndurerată, după ce şi-a înmormântat copiii şi soţul, s-a retras pe urma celor trei care veniseră în părţile acestea ale Sihăstriei. Din cei trei veniţi aici, a rămas unul şi acela este Părintele Cleopa care a fost şi la petrecerea (îngroparea) mamei sale, Agafia, căreia, după venirea ei din lume, i-a făcut Dumnezeu parte şi a stat în Agapia Veche douăzeci de ani, având fiice pe toate maicile; că după vârstă putea să le fie mamă aproape la toate. Aşa că Dumnezeu i-a făcut parte să aibă mai mulţi fii decât îi plânsese la groapă.

Aşadar sora Ana şi maica Agafia s-a săvârşit în Schitul Agapia Veche după douăzeci de ani de pustnicie. Ea a zăcut mai mult pe picioare şi, în cele din urmă, cu pace a trecut la Domnul. Avea peste 90 de ani. Dumnezeu s-o ierte!"

Când stau pe loc şi mă gândesc,
Maică Agafie, mult te compătimesc
Şi te văd cum pentru toţi alergai
Şi câte pe unul înmormântai.
"Părinte Paisă, mi-a murit Profira."
"Părinte Paisă, a murit şi Maria."
"Părinte Paisă, a murit Ecaterina."
"Părinte Paisă, şi Mihai din viaţă a încetat"
"Părinte Paisă, şi Alexandru m-a lăsat."
"Părinte Paisă, Gheorghe-Gherasim a murit"
"Părinte Paisă, şi de Vasile am auzit."
"Părinte Paisă, nu ştii ceva de Cleopa meu?"
"Părinte Paisă, iartă-mă, pentru Dumnezeu!"
Dumnezeu să te ierte, maică!

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", Ed. Trinitas, 2005)

În cine să ne punem nădejdea?În puterea "noastră" de a rezolva lucrurile? În ajutorul altor oameni?Sau în cel al lui Dumnezeu?

"Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.

Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.
Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul.
Ca omul se schimbă.
Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte.

Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos."

Părintele Paisie Olaru

Despre boală şi îngrijirea bolnavilor

"Nu spune nimănui că eşti bolnav sau că te doare ceva. Ci roagă-te în taină Domnului şi Măicuţei Domnului şi du-te şi fă ascultare unde eşti trimis şi îndată te vindeci de boală.

Cea mai mare faptă bună este a îngriji de cei bolnavi!
Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii.
Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui!"

Părintele Paisie Olaru

Cum să ai linişte sufletească

"Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în suflet.
Să te întorci acolo de unde ştii că ai pierdut pacea inimii."

Părintele Paisie Olaru

Să punem început bun, să ne mărturisim ...

"Din vreme să ne mărturisim şi să ne pregătim ca atunci când vine ceasul să fim cu traista legată la gură, după uşă, colo ... A venit ceasul, iei traista şi pleci. Dar ca să te gândeşti să pui în traistă atunci, în clipa morţii ... atunci nu mai poţi, dragul meu, atunci nu se mai poate ... Atunci nu!

Era o babă, Catrina o chema. Şi ea vorbea cu moartea cum vorbim noi acum:
«Sfântă Moarte, mă rog matale să-mi spui când ai să mă iei ca să mă pregătesc şi eu, Sfântă Moarte». Şi tot aşa «Sfântă Moarte» azi, «Sfântă Moarte» mâine ... Şi tot vorbea cu moartea, dar n-o vedea.
De la o vreme iaca apare moartea:
«Hai, Catrină. Eşti gata? Hai, că am venit să te iau ...»
«Săraca de mine, Moarte Sfântă, cât te-am rugat eu să vii să-mi spui când vrei să mă iei! Să-mi fi spus mai înainte ... Dar n-ai venit, Sfântă Moarte, să-mi spui ...»
«Cum n-am venit Catrină ?! Te-a durut vreodată urechea?»
«Da, m-a durut ...»
«Te-a durut capul, Catrină?»
«Da ...»
«Catrină, dar inima, dar vreun picior ?»
«M-a durut ...»
«Eu eram, Catrină! Eu îţi spuneam atunci să te pregăteşti că îndată oi veni să te iau.»
«Da' bine, aşa ai vorbit tu cu mine, Sfântă Moarte?!»
«Apoi eu aşa ştiu a vorbi, Catrină ...»
Şi a luat-o pe Catrina.

Ca să vezi ... Uite aşa ştie ea a vorbi cu noi. Ca atunci când eşti vinovat, ai făcut vreo poznă şi, înainte de a te duce la închisoare, întâi îţi trimite somaţia, pe urmă citaţia şi apoi mandatul - şi gata. Hai, de-acuma ... Te duce, nu te mai lasă.
Somaţia este un junghi, ca să te pregăteşi, să te spovedeşti la duhovnic.
Citaţia este o altă durere, ca să te şi împărtăşeşti.
Şi când a venit mandatul, nu te mai lasă ... Gata! «Te iau!» Pregătit, nepregătit ... «Bogdaproste c-am gătit... Am terminat ... Hai».
Gata, tătucă ... Să nu te sminteşti de trăsnăile mele.

Aşadar, tare ar fi bine ca din clipa asta să punem început bun, tătucă.
Fiindcă lucrurile trec, trec la vale şi vine clipa când va rândui Dumnezeu să dai examenul cel mai de pe urmă ...
Eheei ... acela de pe urmă este examen, nu glumă!
Acela să-l reuşim, tată, că atunci nu mai încap nici intervenţii, nici avocaţi, nici orice altă învăţătură - decât numai faptele, dacă le-ai făcut."

Părintele Paisie Olaru

Un sfat de folos

Părintele Ioanichie Bălan: Ce sfat mai de folos daţi ucenicilor de prin mânăstiri şi sate care vă iubesc şi se roagă pentru mântuirea Sfinţiei Voastre?

Părintele Paisie Olaru: Să trăiască în dragoste desăvârşită unii cu alţii, să se roage mereu, să iubească biserica şi citirea sfintelor cărţi, să asculte de duhovnicii lor, să facă multă milostenie, că aceea poate mult la Dumnezeu şi să fie întru toate smeriţi şi blânzi.
Cu un cuvânt: să facem cu toţii fapte vrednice de trai şi să nu uităm de moarte niciodată. De vom face aşa, sigur ne mântuim!

Psalmul 41

În ce chip cerbul la izvoarele apelor se grăbeşte,

Aşa sufletul meu spre Tine, Dumnezeule, doreşte.

Sufletul meu spre Tine, Dumnezeule, însetează,

Şi când la Tine gândeşte, cu totul se înviorează.

Ziua şi noaptea, în necaz, eu la Tine mă gândesc

Şi în loc de pâine eu cu lacrimi mă hrănesc.

Că aud pe mulţi cei ce stau împrejurul meu

Zicând: "Unde este Dumnezeul şi stăpânul tău?"

Însă mă mângâi şi zic sufletului meu:

Mai rabdă puţin şi aleargă la casa lui Dumnezeu,

Căci acolo sunt glasuri duhovniceşti ce prăznuieşte,

Deci bucură-te în necazuri, suflete, şi te veseleşte.

Şi în necazuri la Domnul nădăjduieşte,

Că Domnul din tot necazul te izbăveşte.

Aşadar, când îmi văd sufletul meu tulburat,

Cu gândul la Dumnezeu m-am ridicat.

Şi îmi aduc aminte de minunile Lui cele multe

De la mare, de la Iordan şi de ridicarea de pe Sfântul Munte.

Adâncul bunătăţilor şi al milostivirii Tale

A trecut peste adâncul răutăţilor mele.

Aşa că pentru toate se cade să-Ţi mulţumim

Şi ziua şi noaptea să Te preamărim.

Părintele Paisie Olaru