duminică, 23 noiembrie 2014

Monahia Maria Bălan despre Părintele Paisie

Fragmentul este extras dintr-un interviu cu Monahia Maria Bălan, Mănăstirea Agapia, 2000.
Monahia Maria Bălan este sora Arhimandritului Ioanichie Bălan, cunoscutul scriitor bisericesc şi duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria, trecut la Domnul în anul 2007.


Pr. drd. Petru Sidoreac: Aţi pomenit de dragostea de tată a părintelui Paisie. Avea în limbajul său anumite cuvinte care exprimau acest lucru?

Monahia Maria: Da. Ne spunea "tătucuţă" şi ne strângea cu multă dragoste la piept, ca să ne dea încredere, să ne deschidem inimile înaintea sa. Câteodată, poate purtam poveri prea grele şi Părintele ne dădea un imbold să ne deschidem sufletele, ne vorbea cu atâta bunătate şi ne îndemna să ne descărcăm "sacoşele" grele.

Pr. drd. Petru Sidoreac: Părintele era aspru sau blând la spovedanie? Canoanele, sfaturile sale se puteau duce cu uşurinţă?

Text scris pe crucea mormântului
Părintelui Paisie (M-rea Sihăstria):
"Ajutorul şi Izbăvitorul meu
eşti Tu, Doamne, nu zăbovi.
Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui."
Monahia Maria: La prima vederea părea mai aspru, dar când te cunoştea şi când te arătai neputincios la picioarele lui, te aşezai în genunchi şi luai vreo binecuvântare sau te spovedeai, aveai toată încredinţarea că stai în faţa unui om care te înţelege şi te compătimeşte pentru şchiopătările tale.

Pr. drd. Petru Sidoreac: Ce virtuţi mai deosebite aţi văzut la Părintele Paisie?

Monahia Maria: Dorinţa uriaşă de a salva pe fiecare om.

[...]

Pr. drd. Petru Sidoreac: Unii dintre ascultătorii noştri care au telefonat la Radio Trinitas au întrebat de ce Părintele Cleopa şi Părintele Paisie nu sunt canonizaţi. Ce părere aveţi despre acest lucru?

Monahia Maria: Aşa a fost întotdeauna. Sfânta Teodora - sute de ani au trecut pănă a venit vremea. Dar în inima credincioşilor care i-au cunoscut pe amandoi sunt convinsă că ei sunt sfinţi pentru că şi-au sfinţit viaţa lor şi au încercat să modeleze atâtea şi atâtea suflete pe calea aceasta a sfinţeniei.


Pr. drd. Petru Sidoreac,
Biserica "Sf. Mare Mc. Gheorghe", Tesalonic, Grecia
(fragmentul se găseşte în cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului - in memoriam", ediţie îngrijită de Arhimandrit Timotei Aioanei şi  Pr. Constantin Prodan, ediţia a II-a, Ed. Doxologia, 2010, pag. 225-226)

vineri, 21 noiembrie 2014

Lidia Ionescu Stăniloae despre o întâlnire cu Părintele Paisie

preluat de pe Doxologia -

Spre sfârşitul anilor şaptezeci a venit în România Olivier Clément cu familia. Am făcut împreună o călătorie prin ţară. Am trecut prin Cheile Bicazului şi ne-am îndreptat iar spre Sihăstria şi Sihla.
Cel mai important moment al acestui drum a fost întâlnirea  cu părintele Paisie de la Sihla. Între timp se făcuse drum de maşini peste munte şi am putut ajunge toţi sus, fară efort.

[...]

Părintele Paisie era un călugăr modest, bătrân, un chip de sfânt. Nu mai vedea bine şi din cauza asta umbla cu paşi şovăiel­nici prin chiliuţa lui îngustă şi cu desăvârşire săracă.
I se spusese că vine părintele Stăniloae cu nişte străini şi se pregătise de oaspeţi: îl pusese pe unul din fraţi să aducă o căl­dare de apă proaspătă, în care răsturnase o pungă de zahăr şi storsese o mulţime de lămâi.

Nici n-am încăput toţi în chilie. Erau de faţă Olivier Clément cu soţia şi cei doi copii, părintele Bordaşiu cu soţia şi noi. Se mai adăugaseră nişte călugări tineri din Sihla.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost lumina din odaie. Era foarte strâmt acolo, prin ferestruicile ca de jucarie nu răzbăteau razele de afară. Totuşi încăperea strălucea, părea că undeva, sub grinda joasă, s-ar fi ascuns soarele. Un soare special, aparţinând numai părintelui Paisie, creat de Dumnezeu numai pentru chilia lui. După aceea am înţeles: lumina nu venea de altundeva. Venea de la părintele Paisie, de la făptura lui măruntă, îmbrăcată într-o rasă neagră-vineţie, roasă de atâta purtat.

Când au intrat oaspeţii, s-a îndreptat spre tata şi s-a aplecat până la pământ sărutîndu-i mâna. Tata s-a apărat: „Vai, părinte Paisie, se poate?”  şi s-a aplecat la rândul lui, încercând să sărute mâna părintelui Paisie. Apoi s-au îmbrăţişat. Olivier Clement urmărea scena cu ochii în lacrimi şi a îngenuncheat, cerând să fie blagoslovit.
Am îngenuncheat toţi, şi părintele Paisie ne-a binecuvîntat: „Domnul...”
Avea gesturi domoale, parcă de catifea, şi o linişte formida­bilă pe faţa bătrână, plină de cute subţiri.
Au început să vorbească. Tata l-a întrebat despre Rugăciunea lui Iisus.
Părintele Paisie s-a apărat: „Nu ştiu, părinte Stăniloae, eu sunt prea nevrednic ca s-o am. Am aflat şi eu din auzite, de la alţii, care-o practică într-adevăr.”

[...]

Spovedea zi şi noapte. Şirul credincioşilor nu se isprăvea niciodată. Părintele îi primea pe toţi, oricând, totdeauna. Câteodată adormea cu capul aplecat pe patrafir. Apoi tresărea: „Mai spune o dată, c-am moţăit puţin”. Omul repeta, şi părintele asculta, cu creştetul alb ca neaua sprijinit de cel al păcătosului, într-o înfrăţire plină de smerenie. Apoi vorbea el, îndelung, cu răbdare. La sfirşit se scărpina în cap: „Ce canon să-ţi dau eu ţie? Hai, du-te şi prăşeşte două, trei cuiburi de cartofi, colo, în grădină! Şi să nu mai faci!”(pe coasta stîncoasă fraţii săpaseră cu trudă pămîntul pietros şi tocmiseră o „grădină”, două, trei straturi de cartofi şi de varză) Ei ne-au relatat cele de mai sus. Zâmbeau când vor­beau de părintele lor, un zâmbet plin de dragoste, de veneraţie şi de entuziasm.

De obicei la cei ce trăiesc în preajma personalităţilor despre care se vorbeşte mult şi cu admiraţie funcţionează un spirit critic foarte accentuat. E oarecum o reacţie de autoapărare, de autoscuzare, nici el nu-i mai bun ca mine, toţi avem cusururile noastre. Deseori am remarcat această atitudine, uneori justificată, alteori nu. Dar în ceea ce-l priveşte pe părintele Paisie exista un consens care ni s-a părut cât se poate de întemeiat. El era în mod evident deasupra tuturor imperfecţiunilor umane, omul în care nu exista răutate, aşa cum se spune în Biblie. (…)

La plecare, tata şi Olivier, şi noi toţi ceilalţi i-am sărutat mâna. Părintele ne-a binecuvântat, după ce se asigurase că ne răcorisem cu limonadă şi că nu plecam însetaţi la drum.

Lidia Ionescu Stăniloae
(din cartea "Lumina faptei din lumina cuvântului". Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae", Editura Humanitas, pag. 321-324)