- preluat de pe Doxologia -
Spre sfârşitul anilor şaptezeci a venit în România Olivier Clément cu
familia. Am făcut împreună o călătorie prin ţară. Am trecut prin Cheile
Bicazului şi ne-am îndreptat iar spre Sihăstria şi Sihla.
Cel mai important moment al acestui drum a fost întâlnirea cu
părintele Paisie de la Sihla. Între timp se făcuse drum de maşini peste
munte şi am putut ajunge toţi sus, fară efort.
[...]
Părintele Paisie era un călugăr modest, bătrân, un chip de sfânt. Nu
mai vedea bine şi din cauza asta umbla cu paşi şovăielnici prin
chiliuţa lui îngustă şi cu desăvârşire săracă.
I se spusese că vine părintele Stăniloae cu nişte străini şi se
pregătise de oaspeţi: îl pusese pe unul din fraţi să aducă o căldare de
apă proaspătă, în care răsturnase o pungă de zahăr şi storsese o
mulţime de lămâi.
Nici n-am încăput toţi în chilie. Erau de faţă Olivier Clément cu soţia
şi cei doi copii, părintele Bordaşiu cu soţia şi noi. Se mai adăugaseră
nişte călugări tineri din Sihla.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost lumina din odaie. Era
foarte strâmt acolo, prin ferestruicile ca de jucarie nu răzbăteau
razele de afară. Totuşi încăperea strălucea, părea că undeva, sub grinda
joasă, s-ar fi ascuns soarele. Un soare special, aparţinând numai
părintelui Paisie, creat de Dumnezeu numai pentru chilia lui. După aceea am înţeles: lumina nu venea de altundeva. Venea de la
părintele Paisie, de la făptura lui măruntă, îmbrăcată într-o rasă
neagră-vineţie, roasă de atâta purtat.
Când au intrat oaspeţii, s-a îndreptat spre tata şi s-a aplecat până la
pământ sărutîndu-i mâna. Tata s-a apărat: „Vai, părinte Paisie, se
poate?” şi s-a aplecat la rândul lui, încercând să sărute mâna
părintelui Paisie. Apoi s-au îmbrăţişat. Olivier Clement urmărea scena
cu ochii în lacrimi şi a îngenuncheat, cerând să fie blagoslovit.
Am îngenuncheat toţi, şi părintele Paisie ne-a binecuvîntat: „Domnul...”
Avea gesturi domoale, parcă de catifea, şi o linişte formidabilă pe faţa bătrână, plină de cute subţiri.
Au început să vorbească. Tata l-a întrebat despre Rugăciunea lui Iisus.
Părintele Paisie s-a apărat: „Nu ştiu, părinte Stăniloae, eu sunt prea
nevrednic ca s-o am. Am aflat şi eu din auzite, de la alţii, care-o
practică într-adevăr.”
[...]
Spovedea zi şi noapte. Şirul credincioşilor nu se isprăvea niciodată.
Părintele îi primea pe toţi, oricând, totdeauna. Câteodată adormea cu
capul aplecat pe patrafir. Apoi tresărea: „Mai spune o dată, c-am moţăit
puţin”. Omul repeta, şi părintele asculta, cu creştetul alb ca neaua
sprijinit de cel al păcătosului, într-o înfrăţire plină de smerenie.
Apoi vorbea el, îndelung, cu răbdare. La sfirşit se scărpina în cap: „Ce
canon să-ţi dau eu ţie? Hai, du-te şi prăşeşte două, trei cuiburi de
cartofi, colo, în grădină! Şi să nu mai faci!”(pe coasta stîncoasă
fraţii săpaseră cu trudă pămîntul pietros şi tocmiseră o „grădină”,
două, trei straturi de cartofi şi de varză) Ei ne-au relatat cele de mai
sus. Zâmbeau când vorbeau de părintele lor, un zâmbet plin de
dragoste, de veneraţie şi de entuziasm.
De obicei la cei ce trăiesc în preajma personalităţilor despre care se
vorbeşte mult şi cu admiraţie funcţionează un spirit critic foarte
accentuat. E oarecum o reacţie de autoapărare, de autoscuzare, nici el
nu-i mai bun ca mine, toţi avem cusururile noastre. Deseori am remarcat
această atitudine, uneori justificată, alteori nu. Dar în ceea ce-l
priveşte pe părintele Paisie exista un consens care ni s-a părut cât se
poate de întemeiat. El era în mod evident deasupra tuturor
imperfecţiunilor umane, omul în care nu exista răutate, aşa cum se spune
în Biblie. (…)
La plecare, tata şi Olivier, şi noi toţi ceilalţi i-am sărutat mâna.
Părintele ne-a binecuvântat, după ce se asigurase că ne răcorisem cu
limonadă şi că nu plecam însetaţi la drum.
Lidia Ionescu Stăniloae
(din cartea "Lumina faptei din lumina cuvântului". Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae", Editura Humanitas, pag. 321-324)