Părintele Arhim. Timotei Aioanei despre Părintele Paisie Olaru

- pentru azi, la 116 ani de la naşterea Părintelui Paisie -

"L-am cunoscut prin anii 1979-1980. La Sihla, sub stâncile uriaşe, locuia într-o căsuţă modestă, în vecinătatea bisericuţei dintr-un brad. Era în putere, cobora şi urca cu uşurinţă treptele până la biserica din vale, unde nu lipsea de la Sfânta Liturghie şi de la Utrenia care se săvârşea la miezul nopţii. În rest, se ruga pentru el şi pentru mulţimile de credincioşi.
Deşi vremurile erau grele şi regimul comunist se împotrivea Bisericii, oameni de departe şi mai de aproape, cu demnităţi şi pregătiri diferite, urcau poteca până la Sihla. Drumul ce duce până la schit a apărut ceva mai târziu. Sub epitrahilul părintelui au îngenuncheat ani la rând oameni şi oameni cărora le-a iertat păcatele. S-a rugat pentru ei. A plâns împreună cu ei şi pentru că avea atâta bunătate le dorea tuturor un „colţişor de rai”. Această expresie revenea mereu în rugăciunile lui şi în urările făcute celor mulţi.

Aşa l-am cunoscut pe bunul duhovnic. Nu vorbea niciodată despre cele de taină ale sale. Nu se lăuda cu vreo virtute. Nu amintea că pe la chilia sa au trecut oameni cu diferite demnităţi, îi trata pe toţi la fel. Probabil că cea mai mare virtute a sa a fost smerenia. O smerenie autentică, care se întâlneşte foarte greu.

Candelă în cimitirul Sihăstriei

Copil fiind, mi-am plecat şi eu genunchii sub epitrahilul acestui călugăr sfânt. De altfel, mai târziu, i-am şi spus unui pictor să-l aşeze într-o icoană, alături de alţi sfinţi ai Moldovei, icoană ce o păstrez în chilia mea.

În satul meu de obârşie, Rădăşeni, se vorbea mult de acest mare duhovnic, ca şi de Părintele Cleopa, de altfel.

Părintele Paisie era cunoscut de consătenii mei din vremea vieţuirii sale la Mănăstirea Slatina. Atunci a vizitat şi el satul meu natal. Părintele Gherasim Câmpanul, şi el rădăşenean, i-a fost apropiat.

Oamenii îl ştiau rugător şi chiar vindecător. Simţeai acest lucru după ce-ţi termina de citit o rugăciune. De aceea, mulţi doreau să lase un pomelnic la el şi nu la altcineva. Părintele Paisie a schimbat, cât a putut, faţa lumii. Aşa vom înţelege cuvintele Sfântului Filaret al Moscovei († 1867): Daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii."

Părintele Arhim. Timotei Aioanei,
Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor
şi mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti
(fragment extras din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului - in memoriam", ediţie îngrijită de Arhimandrit Timotei Aioanei şi  Pr. Constantin Prodan, ediţia a II-a, Ed. Doxologia, 2010)

O mărturie minunată despre Părintele Paisie

"L-am intalnit şi eu pe Părintele Paisie Olaru în pelerinajele făcute la Mâ­năstirea Sihăstria şi Schitul Sihla singur, cu colegii de şcoală şi in spe­cial cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligentă călăuză în cercetarea şi descoperirea comorilor duhovniceşti.

În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre in limba lor originală şi-n efortul de a-mi însuşi mai multe limbi am simţit o acută criză existenţială şi de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilarie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.

În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:
- Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevarat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii, mai bine şi-ar gasi altceva de facut.

Am scos bilete de tren din Bucureşti pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemul­ţumit de întamplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov - Ciceu - Oneşti - Adjud - Bacău - Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cat mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.

Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.
L-am gasit pe părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mana, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.

M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am incercat o mică discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am facut cel putin cinci încercări de a-l convinge pe Parintele să-mi asculte mărturisirea. Raspunsul a fost de fiecare dată "nu".

Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat:
- De ce nu?
Cu voce adâncă, mi-a raspuns:
- Nu pot pentru că sunt orb.
Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.
M-am gândit: "Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aş putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o, Doamne, ucenicului Tău iubit?! - dar, nu-i treaba mea". Ma gândeam: "mai bine mort, decât orb".

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpă­ţânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: "Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă." Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă:
- Ştii unde este cel mai rău loc?
Am răspuns că nu ştiu. Îmi spune:
- Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.
Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit:
"De ce m-o fi respingand Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu."
Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune:
- Ce cauţi tu, la mine, un om simplu şi prost cum sunt - adresându-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi să te spove­deşti şi să discuti cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri: Părin­tele Stăniloae, Părintele Galeriu şi ceilalţi?

În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, tim­pul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins, din nou, de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mă uit în jur, nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am inţeles că este un harismatic, că ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, să mă primească...
- Stiţi, Părinte sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici şi să mă spove­desc.
Îmi raspunde:
- Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu ca ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacău... pe ocolite, dar nu pot ...
şi apoi mi se pare că deviază discuţia spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformaţi inimile voastre de piatră, măcar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le înnoiască." Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.

Un gust amar pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta justifică refuzul spunându-mi:
- Eu sunt un mare ticălos, încă­păţânat şi tare mândru.

Am înţeles că-mi tot arăta oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărat să renunţ. Un gând mi-a spus: "Nu-l mai necăji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă."

N-am terminat bine gândul acesta, că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:
- Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mână, m-a dus in chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare şi gemuleţ ca să pot citi tot ce era scris în însemnă­rile mele.

Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de ganduri şi emoţii mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rau. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună - de fapt, să ma întrebe de păcatele personale - mi-am zis: "Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu."

La început am crezut ca este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, dar când, după aproape 45 de minute, îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, e prea mult...

Cu un glas întristat îmi spune:
- Tătucuţă, dar de ce te mai îndoieşti şi acum ?!
Am inţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel încăpăţanat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocainţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.

Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape înca trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi, ca să-şi ascundă, discret, darurile care sălaşluiau în el, îmi spune:
- La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus.
Îi raspund:
- Părinte, mi-aţi spus totul ... Nu mai am nimic de spus ...

Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi imi spune numele Părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecaruia, sute şi sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fie­care amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, com­parativ cu imensitatea copleşitoare a atator informaţii ce mi le-a oferit Părintele.

Culmea surprizei a fost cand a început să-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezen­tată istoria binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânăstirea Putna ca să nu deranjăm şi să tulburăm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astăzi.

În momentul când a început să facă rugăciunea de dezle­gare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăsurau îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfasurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare."

Protosinghel Constantin Chirilă
de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi 
(fragment extras din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 153-157, Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Chipul Părintelui Paisie în pictura bisericii Mânăstirii Pângăraţi (jud. Neamţ)

Alături de Părintele Paisie au fost pictaţi şi alţi doi părinţi ai Sihăstriei: Părintele Cleopa şi Părintele Ioanichie Bălan.

Imaginea a fost decupată dintr-o fotografie preluată de pe situl Mânăstirii Pângaraţi (meniul Fotografii - albumul "Biserica Mânăstirii Pângărați - interior"):

http://www.manastireapangarati.ro/album/biserica-manastirii-pangarati-interior

(Mânăstirea Pângăraţi se află la aprox. 13 km de Bicaz, în judeţul Neamţ)

Lupte neştiute

Motto: De vei vedea preot beat, căzut în şanţ,
du-te şi-i săruta mâna şi îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu !
(Părintele Cleopa)

Odată l-au întrebat ucenicii pe Părintele Paisie de ce după spovedanie iese la lucru în grădină, iar bătrânul le-a răspuns:

- Mă duc în grădină şi lucrez ca să uit de marile păcate pe care le aud la spovedanie.
Căci are obicei diavolul să aducă mereu în mintea duhovnicilor păcatele auzite la spovedanie, mai ales cele trupeşti, pentru a le face ispită.
Apoi lucrez mai mult singur ca să mă pot ruga cu rugăciunea minţii şi să mă întăresc sufleteşte. Altfel nu putem rezista în faţa oamenilor şi cuvântul nostru şi rugăciunea nu au putere să schimbe sufletele şi viaţa credincioşilor.

(din cartea "Părintele Paisie duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. , reeditată Ed. Doxologia, 2010)

Încă o mărturie

"Renumitul pictor bisericesc I.C. din Iaşi ne-a povestit următoarele:

Pe când aveam vârsta de 16 ani, eram elev la liceul de pictură. Auzind de viaţa deosebită a Părintelui Paisie Olaru, m-am hotărât să merg şi eu la sfinţia sa.
Cu o noapte înainte de a merge la Părintele Paisie, fusesem la Mânăstirea Neamţ şi, dintr-o pornire interioară, pictasem o icoană reprezentând Sfânta Treime.

A doua zi am ajuns la chilia Părintelui Paisie şi l-am rugat (să mă spovedească şi) să-mi citească şi mie nişte rugăciuni. Părintele mi-a pus epitrahilul pe cap şi a spus mai multe rugăciuni.

După citirea rugăciunilor, eu i-am arătat bucuros icoana zicând: «Ia uitaţi-vă, părinte, ce icoană am pictat!» Eu nu ştiam atunci că nu vede şi că spusese rugăciunile pe de rost. Atunci Părintele Paisie a întins uşor mâna spre icoană, a atins-o şi îndată şi-a tras înapoi mâna, ca şi cum ar fi fost ars şi a zis: «Asta e o icoană cu Sfânta Treime!» Apoi a adăugat: »Să te duci la Părintele V. (părintele pictor Vartolomeu Florea de la Sihăstria) căci aici va începe drumul tău în viaţă.»
Şi cuvintele Părintelui Paisie s-au împlinit întocmai, iar pictorul îl cinsteşte pe părintele ca pe un adevărat sfânt."

NB: Întâmplarea este povestită, mai în amănunt, şi de pictorul Constantin Ichim însuşi în aceeaşi carte din care face parte şi acest fragment (la pagina 288).

(din cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului - in memoriam", ediţie îngrijită de Arhimandrit Timotei Aioanei şi  Pr. Constantin Prodan, pag. 321, ediţia a II-a, Ed. Doxologia, 2010)

„Părintele Paisie Olaru”(volum scris de Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan) acum tradus în franceză !

Textul a fost preluat de pe doxologia.ro
traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati
sursa: www.orthodoxie.com

"Sâmbătă, 22 septembrie 2012, la Librăria L'Age d'Homme, 5 Strada Férou, Paris, a fost prezentat ultimul volum din Colecţia „Mari Părinţi Duhovniceşti ai secolului al XX-lea”. Volumul se numeşte „Părintele Paisie Olaru” şi vorbeşte despre marele duhovnic şi ascet al ortodoxiei universale şi româneşti. De asemenea, s-a vorbit şi despre volumul apărut deja: „Părintele Cleopa Ilie”.
Ele sunt scrise de Părintele Ioanichie Bălan, de fericită memorie.

Jean-Claude Larchet, directorul colecţiei a prezentat pe scurt viaţa şi personalitatea acestor doi stâlpi ai ortodoxiei, iar Preasfinţitul Marc Alric, Episcop vicar al Mitropoliei româneşti de Europa Occidentală, care i-a cunoscut pe cei doi duhovnici cu viaţă sfântă la Mănăstirea Sihăstria, a evocat amintiri despre cei doi mari teologi şi despre spiritualitatea monahală românească.
Zorica Terzić a citit apoi câteva pasaje din cele două cărţi de o mare importanţă pentru ortodoxia franceză."

http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/cartea-parintele-paisie-olaru-franceza

Precizare: www.doxologia.ro este un proiect al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Arhiepiscopia Iaşilor, dezvoltat şi administrat de Doxologia Media, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Prietenii

Părintele Paisie împreună cu
Părintele Cleopa
(ucenicul, dar şi prietenul său)

L-a întrebat un ucenic:
- Ce legământ duhovnicesc aveţi cu Părintele Cleopa?

- În toamna anului 1935 Părintele Cleopa venea din armată şi a trecut pe la mine, la Schitul Cozancea, să ia binecuvântare. Şi la plecare, cum îl petreceam prin pădure, l-am întrebat:
- Ei, acum ce ai de gând să faci, frate Costache? Că încă nu era călugăr. Rămâi la Cozancea? Sau te duci din nou la Sihăstria?
- M-aş duce tot la Sihăstria, Părinte Paisie, unde am stat cinci ani şi unde sunt mormintele fraţilor mei. Acolo am mai multă linişte...
Atunci ne-am descoperit amândoi, am stat în genunchi, am făcut trei metanii şi eu am zis această rugăciune: "Doamne, binecuvântează făgăduinţa noastră ca să fim amândoi împreună, şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi să fiu eu la capul lui! Amin!".
Apoi ne-am sărutat amândoi şi ne-am despărţit...
De Părintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult în viaţa aceasta!

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. , Ed. Doxologia, 2010)

Dumnezeu le-a îndeplinit rugămintea, părinţii au fost sprijin unul pentru altul în timpul vieţii lor, iar când Părintele Paisie a plecat la Domnul, Părintele Cleopa a fost la căpătâiul său. În cimitirul Sihăstriei, un loc minunat ce nu se poate descrie în cuvinte, sunt tot unul lângă celălalt, ca o mărturie peste timp a făgăduinţei lor.

Cuvintele Părintelui Arhimandrit Timotei Aioanei vorbesc mult mai bine:

"Mărturisesc acum, ca şi-n urmă cu mulţi ani: monahi de talia părintelui Paisie Olaru şi a părintelui Cleopa Ilie se întâlnesc o dată la o sută de ani sau chiar mai rar.

De aceea, când vorbim despre ei, putem spune că ne e dor şi lăcrimăm adeseori. La cimitir, printre candele nestinse, cei doi părinţi predică într-un alt mod, vorbindu-ne că moartea este doar o trecere, ca o zi de Paşti, o călătorie din vremelnicie în veşnicie. Se vorbeşte şi despre fapte minunate săvârşite la cele două morminte. Cred cu tărie în astfel de minuni. De fapt, nici nu se putea altfel. Viaţa lor înaltă se cunoaşte şi din smerenia cu care şi-au ales locurile de veşnică odihnă, în mijlocul obştii, printre călugări cuvioşi, şi nu într-un spaţiu grandios, pentru a rămâne în centrul atenţiei.

Peste mormintele lor nu s-au aşezat niciodată straturi de frunze ruginii, ci, dimpotrivă, flori ale recunoştinţei şi neuitării.
[...]
Acum, gândurile noastre se duc către Sihăstria, unde duhul părinţilor Paisie şi Cleopa, împreună cu alţii, proteguiesc ţinutul vechilor sihaştri care şi-au închinat viaţa Domnului."

Părintele Arhimandrit Timotei Aioanei
(fragment extras din articolul "Nepământeanul părinte Cleopa (II)",
apărut în Ziarul "Lumina", joi, 3 mai 2012)

115 ani de la naşterea Părintelui Paisie

Detaliu din icoana Sfinţilor români

care face parte din pictura exteri-

oară a bisericii "Sf. Teodora de la

Sihla", Mânăstirea Sihăstria; în

icoană sunt reprezentaţi şi Părinţii

Paisie (✝1990) şi Cleopa (✝1998)

Mâine, 20 iunie 2012, se împlinesc 115 ani de când bunul şi blândul Părinte Paisie Olaru s-a născut în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani  (ca o mică paranteză, astăzi este pomenit Sf. Cuv. Paisie cel Mare, iar în curând îi vom sărbători pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - numele de botez al Părintelui Paisie era Petru).

Fragmentul de mai jos este extras dintr-o convorbire pe care Părintele Ioanichie Bălan a avut-o cu Părintele Paisie în 1987 (este relatată în întregime în cartea "Părintele Paisie Duhovnicul"):

"- Ei, părinte! Daca am putea face noi tot ce-i învăţăm pe alţii, am fi sfinţi! Eu învăţam pe altii sa aiba răbdare în suferinţă. Acum, când sunt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. Îmi trebuie nu răbdare, ci îndelungă răbdare. Un frate mă întreba: "Se poate ca în timpul suferinţei să potolim durerea cu rugăciunea?". Aici este darul lui Dumnezeu, i-am răspuns eu. Dragostea duhovnicească biruieşte durerea, cum spune Hristos despre femeia care este în chinurile naşterii, că dupa naştere uită durerea că s-a născut om pe lume. Mare lucru este, părinte, a ne alatura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui. Să cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să putem trece cu bine valurile acestei vieţi.

Dacă nu poţi face fapta bună, nu este păcat. Iar dacă poţi s-o faci şi nu o faci, este păcat. Sunt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aibă, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrâneţe ii doresc şi plâng că nu au copii, dar este prea târziu. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par uşoare; iar când se departează harul, atunci toate i se par grele. Atunci suferă, strigă şi plange, cum face şi copilul părăsit de mama lui. Uneori mă întreb, oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este cumva o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu.

Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm. Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decât în pădure! Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu, la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul : "Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra întru împărăţia lui Dumnezeu".

Mai mult să faci cu fapta, decat să vorbeşti cu cuvântul.
Că lumea este plină de vorbe, dar puţini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine şi cuvântul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predica, cărţile bune. Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că "după faptele tale te voi judeca" zice Domnul, căci şi Dumnezeu a creat lumea numai cu cuvântul si era bună foarte! Încă şi sfinţii mărturiseau pe Hristos prin cuvânt, învăţau şi scriau cărţi inspirate din Sfanta Evanghelie. Dar noi, cei de azi, suntem oameni păcătoşi. Noi trebuie să vorbim putin şi numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof intr-o carte : "Cine spune tot ce ştie, acela ştie puţin şi prost!" Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cat i-am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu!"

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul",
autor Arhim. Ioanichie Bălan, pag. 88-90, Ed. Doxologia, 2010) 

Omul încrezut şi mândru

(în care Părintele povesteşte, cu tâlc, o întâmplare din viaţa lui)

Acum nu de mult, de câţiva ani, am orbit, nu de tot, dar câte oleacă, câte oleacă, numai un ochi, apoi şi celălalt ochi, aşa că tot zăream, dar nu cunoşteam omul. Acum, de bine de rău mă învăţasem aici la Sihla, mai pe bâjbâite, mai pe beţe. Numai că mă supăram că nu găseam un lucru ce-mi trebuia, altădata bănuiam că mi l-a luat cineva şi iar mă mâniam.

Într-o zi un părinte îmi spune aşa:
- Acum mai zăreşti, dar când nu vei vedea deloc ... ce vei face?
Atunci eu m-am mâniat şi am spus (notă: în sinea lui): "Iaca ce ajunge omul dacă are zile, să le fie silă de mine."
Părintele m-a compătimit, iar eu am înţeles greşit.
Zice părintele:
- Ar fi bine să mergi la operaţie măcar la un ochi.
Iar m-am supărat, zicând (notă: în sinea lui):
"Iaca, nu ştie cum să scape de mine. M-or duce la spital, să mor acolo, că aici nu aş putea muri".

În sfârşit, după o muncă de lămurire cu alte persoane şi cu blagoslovenia Părintelui Cleopa şi a părintelui stareţ, m-am plecat a merge la operaţie, dar cu multă îndoială şi îmi făceam fel de fel de planuri că "dacă nu reuşesc şi nu voi putea ţine secretul cu ochiul şi sigur voi muri in spital?!".

Îmi venea în gând să spun doctorului că sunt trecut de ani cu vârsta şi să vadă mai întâi dacă reuşeşte. Aşa că fel de fel de gânduri şi iar mă supăram pe părintele că nu a ştiut cum să scape de mine.

Când m-au dus la masa de operaţie, am uitat să mai spun doctorului ce plănuisem eu şi numai ..."Sus, stăi!" şi a făcut două împunsături.
Şi a prins a lucra vorbind în altă limbă şi aşa că m-a operat la un ochi cu care amu cu ochelari pot să scriu aceste bazaconii spre a se mira şi alţii cum eu mă mâniam şi pe cei ce-mi voiau binele.

Aşadar, omul slab la minte şi încrezut pentru toate cele ce i se par nu după planul lui se supără, se mânie, se tulbură, cârteşte şi nu primeşte chiar de ar fi de folos.
Omul încrezut şi mândru se prinde de o craca uscată şi nu ştie că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Olaru
 (din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!
Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 166-167, Ed. Trinitas, 2005)

Iarăşi câteva cuvinte ...

Odată au venit câţiva preoţi duhovnici la Părintele Paisie şi l-au întrebat despre Taina Sfintei Spovedanii. Iar bătrânul, suspinând, le-a zis:
- Ei, părinţilor ... duhovnicia este tare grea! Mai ales în zilele noastre!
Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă ...
Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!

***

Un călugăr l-a întrebat:
- Cum pot scăpa de părerea de sine şi de gândurile cele necurate?
- Prin aducerea aminte de ceasul morţii. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine. Şi să le atribuim toate lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Patericul românesc" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 708, Ed. Mânăstirii Sihăstria, 2005)