Decizii

Orice faci, să vezi cu ce scop faci și dacă este bun scopul.
Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nicio valoare.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul", pag 132 - Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ed. Doxologia, 2010)

Din scurte învăţături adresate în scris ucenicilor din mănăstiri şi sate. Şi o dovadă de dragoste

Dragul tatei, lasă-te în grija lui Dumnezeu!

Dacă nu cerem iertare şi nu iertăm, în zadar aşteptăm Paştele! Putem spune că suntem egali cu cei ce nu cred în Înviere.

Să vă păziţi să nu auziţi, nici să vedeţi ale altora slăbiciuni, ci numai şi numai păcatele voastre. Dacă vrei să ai pace, să cauţi şi pacea altora. [...]

Dacă te vei potrivi gândurilor şi nu le vei mărturisi, nu vei ajunge bine. Ia seama la ce gândeşti, ia seama ce vorbeşti şi ia seama ce faci, că vrăjmaşul nu doarme. [...]

Niciodată să nu scoţi la iveală vorbele auzite şi să nu faci răzbunare, că nu-i creştineşte.
Ci să vezi şi să nu vezi, să auzi şi să nu auzi.
Să ceri iertare de la cei pe care crezi că i-ai supărat şi să-i ierţi din inimă pe toţi, să nu ai vrăjmaş pe nimeni.

***

(însemnare pe un bileţel)
Să ne rugăm pentru pacea în ţară, pace în casă şi în sufletele noastre.
Vă doresc toată pacea sufletească şi un colţisor de Rai.
Cu dragoste.
Paisie

***

Odată a venit la Mănăstirea Sihăstria un creştin de departe, dorind să cunoască pe Părintele Paisie. Auzind că este în grădină la ascultare, s-a apropiat de intrare şi, văzându-l, l-a întrebat chiar pe el:
- Cine este Părintele Paisie, că doresc să vorbesc cu dânsul?
Iar bătrânul, smerindu-se, i-a spus:
- Este un călugăr, neputincios şi bolnav! Ce treabă aveţi cu el?

Dar văzând pe credincios că pleacă întristat de la dânsul, l-a ajuns din urmă, l-a invitat la chilia sa şi mult l-a folosit cu cuvântul său blând şi smerit.


Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 121 şi 141, Ed. Doxologia)

Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat!

- preluat de pe doxologia.ro - 

Părintele Paisie, zăcând în ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, şi aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga şi plângea, zicând în taină: "Iar am supărat pe Dumnezeu!"
Apoi striga încet, cu lacrimi: "Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuţa Domnului, nu mă lăsa că nu mai am nici o putere! Încotro s-apuc şi unde să mă duc? Te aştept, Iisuse bun, Te aştept aici, plângând în drum!..."

Ucenicul, vâzând durerea părintelui, plângea şi el de mila lui. Dar bătrânul nu ştia că este în chilie. Apoi iar se însenina la faţă, se însemna de trei ori cu Sfânta Cruce, îşi ştergea lacrimile cu un prosop şi continua să se roage în taină cu rugăciunea inimii, clătinându-şi uşor capul între perne.


Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" - Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 125, Ed. Doxologia, 2010)

Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa

- preluat de pe doxologia.ro -

Să te lași în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului.
Să cerem ajutor de la Domnul și să ne lăsăm în mâna Lui.
Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa.
De vrei să asculți și să te folosești, taie-ți voia și lasă-te în voia lui Dumnezeu și primește cuvintele și dragostea noastră.

Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par ușoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. Dumnezeu, pe cine iubește, îl ține aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea și înșelăciunea lumii să-i câștige sufletul.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 26, Ed. Trinitas)

Monahia Maria Bălan despre Părintele Paisie

Fragmentul este extras dintr-un interviu cu Monahia Maria Bălan, Mănăstirea Agapia, 2000.
Monahia Maria Bălan este sora Arhimandritului Ioanichie Bălan, cunoscutul scriitor bisericesc şi duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria, trecut la Domnul în anul 2007.

Pr. drd. Petru Sidoreac: Aţi pomenit de dragostea de tată a părintelui Paisie. Avea în limbajul său anumite cuvinte care exprimau acest lucru?

Monahia Maria: Da. Ne spunea "tătucuţă" şi ne strângea cu multă dragoste la piept, ca să ne dea încredere, să ne deschidem inimile înaintea sa. Câteodată, poate purtam poveri prea grele şi Părintele ne dădea un imbold să ne deschidem sufletele, ne vorbea cu atâta bunătate şi ne îndemna să ne descărcăm "sacoşele" grele.

Pr. drd. Petru Sidoreac: Părintele era aspru sau blând la spovedanie? Canoanele, sfaturile sale se puteau duce cu uşurinţă?

Text scris pe crucea mormântului
Părintelui Paisie (M-rea Sihăstria):
"Ajutorul şi Izbăvitorul meu
eşti Tu, Doamne, nu zăbovi.
Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui."

Monahia Maria: La prima vederea părea mai aspru, dar când te cunoştea şi când te arătai neputincios la picioarele lui, te aşezai în genunchi şi luai vreo binecuvântare sau te spovedeai, aveai toată încredinţarea că stai în faţa unui om care te înţelege şi te compătimeşte pentru şchiopătările tale.

Pr. drd. Petru Sidoreac: Ce virtuţi mai deosebite aţi văzut la Părintele Paisie?

Monahia Maria: Dorinţa uriaşă de a salva pe fiecare om.

[...]

Pr. drd. Petru Sidoreac: Unii dintre ascultătorii noştri care au telefonat la Radio Trinitas au întrebat de ce Părintele Cleopa şi Părintele Paisie nu sunt canonizaţi. Ce părere aveţi despre acest lucru?

Monahia Maria: Aşa a fost întotdeauna. Sfânta Teodora - sute de ani au trecut pănă a venit vremea. Dar în inima credincioşilor care i-au cunoscut pe amandoi sunt convinsă că ei sunt sfinţi pentru că şi-au sfinţit viaţa lor şi au încercat să modeleze atâtea şi atâtea suflete pe calea aceasta a sfinţeniei.


Pr. drd. Petru Sidoreac,
Biserica "Sf. Mare Mc. Gheorghe", Tesalonic, Grecia
(fragmentul se găseşte în cartea "Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului - in memoriam", ediţie îngrijită de Arhimandrit Timotei Aioanei şi  Pr. Constantin Prodan, ediţia a II-a, Ed. Doxologia, 2010, pag. 225-226)

Lidia Ionescu Stăniloae despre o întâlnire cu Părintele Paisie

-  preluat de pe Doxologia -

Spre sfârşitul anilor şaptezeci a venit în România Olivier Clément cu familia. Am făcut împreună o călătorie prin ţară. Am trecut prin Cheile Bicazului şi ne-am îndreptat iar spre Sihăstria şi Sihla.
Cel mai important moment al acestui drum a fost întâlnirea  cu părintele Paisie de la Sihla. Între timp se făcuse drum de maşini peste munte şi am putut ajunge toţi sus, fară efort.

[...]

Părintele Paisie era un călugăr modest, bătrân, un chip de sfânt. Nu mai vedea bine şi din cauza asta umbla cu paşi şovăiel­nici prin chiliuţa lui îngustă şi cu desăvârşire săracă.
I se spusese că vine părintele Stăniloae cu nişte străini şi se pregătise de oaspeţi: îl pusese pe unul din fraţi să aducă o căl­dare de apă proaspătă, în care răsturnase o pungă de zahăr şi storsese o mulţime de lămâi.

Nici n-am încăput toţi în chilie. Erau de faţă Olivier Clément cu soţia şi cei doi copii, părintele Bordaşiu cu soţia şi noi. Se mai adăugaseră nişte călugări tineri din Sihla.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost lumina din odaie. Era foarte strâmt acolo, prin ferestruicile ca de jucarie nu răzbăteau razele de afară. Totuşi încăperea strălucea, părea că undeva, sub grinda joasă, s-ar fi ascuns soarele. Un soare special, aparţinând numai părintelui Paisie, creat de Dumnezeu numai pentru chilia lui. După aceea am înţeles: lumina nu venea de altundeva. Venea de la părintele Paisie, de la făptura lui măruntă, îmbrăcată într-o rasă neagră-vineţie, roasă de atâta purtat.

Când au intrat oaspeţii, s-a îndreptat spre tata şi s-a aplecat până la pământ sărutîndu-i mâna. Tata s-a apărat: „Vai, părinte Paisie, se poate?”  şi s-a aplecat la rândul lui, încercând să sărute mâna părintelui Paisie. Apoi s-au îmbrăţişat. Olivier Clement urmărea scena cu ochii în lacrimi şi a îngenuncheat, cerând să fie blagoslovit.
Am îngenuncheat toţi, şi părintele Paisie ne-a binecuvîntat: „Domnul...”
Avea gesturi domoale, parcă de catifea, şi o linişte formida­bilă pe faţa bătrână, plină de cute subţiri.
Au început să vorbească. Tata l-a întrebat despre Rugăciunea lui Iisus.
Părintele Paisie s-a apărat: „Nu ştiu, părinte Stăniloae, eu sunt prea nevrednic ca s-o am. Am aflat şi eu din auzite, de la alţii, care-o practică într-adevăr.”

[...]

Spovedea zi şi noapte. Şirul credincioşilor nu se isprăvea niciodată. Părintele îi primea pe toţi, oricând, totdeauna. Câteodată adormea cu capul aplecat pe patrafir. Apoi tresărea: „Mai spune o dată, c-am moţăit puţin”. Omul repeta, şi părintele asculta, cu creştetul alb ca neaua sprijinit de cel al păcătosului, într-o înfrăţire plină de smerenie. Apoi vorbea el, îndelung, cu răbdare. La sfirşit se scărpina în cap: „Ce canon să-ţi dau eu ţie? Hai, du-te şi prăşeşte două, trei cuiburi de cartofi, colo, în grădină! Şi să nu mai faci!”(pe coasta stîncoasă fraţii săpaseră cu trudă pămîntul pietros şi tocmiseră o „grădină”, două, trei straturi de cartofi şi de varză) Ei ne-au relatat cele de mai sus. Zâmbeau când vor­beau de părintele lor, un zâmbet plin de dragoste, de veneraţie şi de entuziasm.

De obicei la cei ce trăiesc în preajma personalităţilor despre care se vorbeşte mult şi cu admiraţie funcţionează un spirit critic foarte accentuat. E oarecum o reacţie de autoapărare, de autoscuzare, nici el nu-i mai bun ca mine, toţi avem cusururile noastre. Deseori am remarcat această atitudine, uneori justificată, alteori nu. Dar în ceea ce-l priveşte pe părintele Paisie exista un consens care ni s-a părut cât se poate de întemeiat. El era în mod evident deasupra tuturor imperfecţiunilor umane, omul în care nu exista răutate, aşa cum se spune în Biblie. (…)

La plecare, tata şi Olivier, şi noi toţi ceilalţi i-am sărutat mâna. Părintele ne-a binecuvântat, după ce se asigurase că ne răcorisem cu limonadă şi că nu plecam însetaţi la drum.

Lidia Ionescu Stăniloae
(din cartea "Lumina faptei din lumina cuvântului". Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae", Editura Humanitas, pag. 321-324)

Aş vrea ca pe nimeni să nu-l supăr sau să-l smintesc ...

Bătrânul şi bunul Părinte Paisie îi iubea foarte mult pe ucenici şi se bucura din inimă când îl căutau şi îl cercetau fiii săi sufleteşti. Iar daca vedea că unii îl părăsesc sau nu mai vin pe la chilia lui, zicea cu mâhnire:
- Iată, cutare şi cutare nu mai vin la spovedanie. Poate sunt bolnavi. Sau poate s-or fi smintit de mine, cum le-am vorbit! Domnul ştie. Eu am atâta dragoste ca orice suflet să se mântuiască şi să se folosească, cu darul lui Dumnezeu, şi aş vrea ca pe nimeni să nu-l supăr sau să-l smintesc ...

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 147-148, reeditată Ed. Doxologia, 2010)

Cum s-a vindecat o fetiţă

O familie din comuna Straja – Suceava nu avea copii. Soţul era necredincios şi îşi oprea soţia de la biserică. Iată însă cum i-a chemat Dumnezeu la credinţă, prin Părintele Paisie. Li s-a născut o fetiţă infirmă. Timp de doi ani copila nu se putea scula din pat. Doctorii nu mai aveau ce să-i facă. Sistemul nervos central era greu afectat.

Dar, auzind de Ieroschimonahul Paisie Olaru, care în 1982 se nevoia la Schitul Sihla, la îndemnul unor credincioşi, s-au dus la el să le facă rugăciuni de sănătate pentru fetiţa bolnavă. Căci le spuneau prietenii: „Dacă acest părinte nu va face copila sănătoasă, nimeni altul nu va putea s-o vindece!”

Au urcat cu greu până la chilia lui. Bătrânul i-a primit cu dragoste, le-a ascultat necazul, i-a spovedit apoi le-a citit rugăciuni de sănătate peste hainele copilei şi le-a dat undelemn sfinţit să ungă copila bolnavă acasă pe tot trupul, timp de trei zile, dimineaţa şi seara.

La întoarcere, tatăl copilei a promis lui Dumnezeu că, de se va face sănătoasă fetiţa lor, el se va întoarce la credinţă, va merge regulat la biserică, va posti toate posturile, miercurea şi vinerea şi se va pocăi de toate păcatele sale.

Ajungând acasă au făcut cum le-a spus bătrânul.

Au îmbrăcat copila bolnavă în hainele miruite la Schitul Sihla, au făcut rugăciuni, au ţinut zile de post şi au uns zilnic fetiţa cu undelemn sfinţit.

A treia zi, când s-a întors soţul de la serviciu, fetiţa se sculase în picioare şi încerca să vorbească, căci până atunci era fără grai. Văzând această minune, părinţii au căzut în genunchi şi cu lacrimi fierbinţi au mulţumit lui Dumnezeu pentru vindecarea copilei lor.

Astăzi fiica lor este normală şi întreaga familie este nelipsită de la biserică şi aduce laudă Domnului pentru toate.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" scrisă de Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 150-151, reeditată Ed. Doxologia, 2010)
 

Cum şi-a schimbat cursul vieţii un tânăr arhitect francez

- preluat de pe doxologia.ro - 
  

Părintele Paisie împreună cu Arhim. Ioanichie Bălan

În vara anului 1990 a venit în pelerinaj, pe la mănăstirile din Moldova, un tânăr ortodox, arhitect din Paris. Ajungând şi la Mănăstirea Sihăstria, a auzit de vestitul duhovnic Paisie şi dorea să-i ceară un sfat duhovnicesc.

A fost primit cu dragoste de bătrânul.

- Părinte Paisie, a întrebat tânărul pelerin prin translator, nu ştiu ce să fac în viaţă, să mă căsătoresc sau să mă fac călugăr?

- Câţi ani aveţi, a întrebat Părintele Paisie?

- Am 31 de ani, părinte!

- Dacă a trecut vremea de căsătorie, du-te la o mănăstire, fă-te călugăr şi slujeşte lui Hristos că vei avea mare plată în ceruri!

Întorcându-se în patria sa, acest tânăr nu mai avea linişte în suflet. Cuvintele Părintelui Paisie şi glasul Duhului Sfânt îl chemau să renunţe la toate şi să se facă monah. După câteva luni a intrat în obştea Mănăstirii Sihăstria şi astăzi este ierodiacon şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul primit.

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" - Arhimandrit Ioanichie Bălan, paginile 149-150; 153-154, Ed. Doxologia, 2010)

Un pahar cu apă de ploaie

Fiind secetă în vara anului 1990, ucenicii îi spuneau Părintelui Paisie, care zăcea la pat:

"Nu plouă, părinte, este secetă mare!".

Iar el răspundea:

"Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi şi să postim, că Domnul are de unde da, dacă are cui da!"

După ce a început să plouă, ucenicii i-au spus: 

"Părinte Paisie, plouă afară!".

Iar el a început a plânge în pat şi a zis ucenicului său de chilie, monahul Gherasim:

"Adă-mi şi mie un pahar cu apă de ploaie de afară să beau, că cine ştie ale cui sunt lacrimile acestea!".

(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" - Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 123-124, Ed. Doxologia, 2010)