despre mici întâmplări de pe vremea cand era la Cozancea
(unde nu era viaţă de obşte)
Aveam un părinte bun, prieten paraclisier cu mine, aşadar aveam îndrăzneală a-i face câte o vizită şi, cum la noi în mănăstire fiecare eram gospodari, cu casa şi masa aparte, eu îmi făceam borş, că îmi plăcea, şi mergeam la părintele Calistrat şi ceream borş crud să-l pregătesc eu acasă pentru mine.
Îmi dădu părintele de câteva ori, dar de la o vreme mi-a zis:
- Îţi place borş, să-ţi faci! Să-ţi umpli, să fii gospodar!
Atunci m-am supărat, m-am mâniat, m-am ruşinat, m-am dus acasă şi de atunci m-am făcut gospodar, aveam borşul meu.
Dar întâi m-am mâniat, socotind că din răutate m-a probozit (notă: ocărât). El, săracul, Dumnezeu să-l ierte, nu din răutate, ci din dragoste a vrut să am şi eu borşul meu, că dacă tot mereu îmi dădea, sigur că nici nu ştiam cum se umple borş. Că m-a şi învăţat: uite aşa şi aşa, că mi-a prins bine oleacă de probozeală.
În viaţa mea deşi am fost prost şi un urât, dar aveam oleacă de încredere în mine, adică mi se părea că pot şi eu, ştiu şi eu ceva, încă mai mult decât altul, şi când mi se întâmpla vreo umilire mă mâniam.
Odată părintele stareţ a venit la biserică într-o duminică şi eu cântam "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Se vede că eu cântam cu ton, că doar era biserica plină de lume.
Atunci părintele Vladimir vine încetişor în strană (notă: deci l-a abordat cu grijă, nu l-a făcut de râs în faţa tuturor) şi mă scoate afară:
- Mai, prostule, ce te făleşti cu glasul tău de măgar! Urâtule, prostule ...
Atunci eu, în loc să fac metanie şi să zic: "Iartă-mă, preacuvioase părinte", m-am mâniat şi am fugit în pădure, zicând în mintea mea că numai din răutate mi-a făcut acest gest, ca să mă facă de ruşine faţă de lume.
Aşa că toată ziua am umblat prin pădure mânios, făcând fel şi fel de planuri.
Seara, când am venit la chilie, am găsit o hârtie pe masă pe care scria:
"Iartă-mă, Părinte Paisie, că te-am supărat".
Tot el a câştigat, că şi-a cerut iertare.
Aşadar m-a cam stăpânit mânia, se vede că tot din cauza mândriei, că scrie undeva că urât este la Domnul omul prost şi mândru.
Tare bine ar fi să avem credinţă la Dumnezeu şi să socotim că nimic nu se întâmplă fără ştirea Lui, Care ştie toate şi toate le rânduieşte pentru binele nostru, prin purtarea de grijă ce o are pentru mântuirea noastră.
Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Dă-le, Doamne, un colţişor de rai! Chipuri de monahi care au trecut la Domnul", pag. 162-163, Ed. Trinitas, 2005)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu