şi, după ce l-am aflat, să-l ascultăm
La hramul Schimbării la Faţă, la Schitul Sihla veneau foarte mulţi creştini pentru că ştiau că în fiecare an au obicei să vină preoţi duhovnici cu mare renume ca Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Profesor Constantin Galeriu de la Bucureşti şi alţii de la Seminarul Mânăstirii Neamţ. Eu pe atunci nu ştiam de aceasta, însă m-am nimerit acolo în anul 1978, la începutul lunii august.După hram, pe la orele 15, am văzut pe ceardacul chiliei Părintelui Paisie aproximativ 15-20 de credincioşi care aşteptau să meargă să se mărturisească. Eu, fiind obişnuit cu cozile de la magazine din acea vreme, am întrebat:
- Ce se dă aici?
Mi s-a răspuns:
- Aşteptăm la părintele pentru spovedanie.
La auzul acestui cuvânt creştinesc pe care îl uitasem de mai bine de 30 de ani, am suspinat adânc şi în aceeaşi clipă am simţit dorinţa arzătoare de a merge să mă mărturisesc, deşi nu făcusem acest pas din copilărie. Devenisem nerăbdător, nu puteam să stau liniştit ca toţi ceilalţi să aştept, ci mă tot duceam încoace şi încolo, apoi iar mă întorceam să văd câţi mai sunt până am răms eu ultimul. Doream ca după mine să nu mai fie nimeni pentru a avea timp să stau de vorbă cu Părintele Paisie atât cât am eu nevoie pentru a-i spune, aşa cum mă pricep, tot ce am de spus.
Dar pe mine mă apăsa pe inimă o mare greutate ştiind că eu n-am mai săvârşit această Sfântă Taină de mai bine de 30 de ani. Iar atunci, la acea dată, simţindu-mă nepregătit, mă temeam că voi fi respins.
Am intrat tăcut, împins parcă de cineva din spate, ca un om ce nu ştie ce vrea. Dar simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu Care mă îndemna mereu:
"Nu te teme, nu te ruşina, ai curaj, spune aşa cum poţi şi Părintele Paisie, omul lui Dumnezeu, te va înţelege, iar pe urmă te va ajuta să spui tot ce ai pe suflet. Nu mai da înapoi că această clipă din viaţă n-o mai întâlneşti."
Aşa am făcut. După ce am intrat i-am spus:
- Părinte - nu ştiam să folosesc alte cuvinte de adresare mai potrivite - vă rog să mă iertaţi că am venit nepregătit, mai întâi pentru că eu nu m-am gândit niciodată că eu o să mă aflu azi aici spre a-mi mărturisi păcatele, că voi fi în starea în care mă aflu. Am văzut şi eu nişte persoane ce aşteptau, dar n-am ştiut ce aşteaptă până ce nu i-am întrebat, apoi mi-am zis: ce-ar fi să merg şi eu? Aşa am ajuns să stau de vorbă cu sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi spunându-mi ce să fac, ce să citesc şi după cât timp pot veni să fac o adevărată mărturisire.
În acest timp Părintele Paisie, cu o privire blândă şi plină de dragoste, se uita în ochii mei pătrunzându-mă până în adâncul inimii pentru a se convinge că cele spuse de mine corespundând realităţii. Astfel, după o grea tăcere de circa zece secunde (mi s-a părut mai mult de zece minute), Părintele Paisie mi-a răspuns cu voce blândă şi cu o privire plină de bunătate nemaintâlnită de mine până atunci:
- Nu pleca! Stai să te mărturiseşti acum. Te voi ajuta eu întrebându-te aşa cum voi şti, nădăjduind la mila şi la ajutorul Darului lui Dumnezeu.
- Dar eu de mai bine de 30 de ani nu m-am spovedit, sunt străin complet de credinţă, de rugăciune, de post, nu ştiu care sunt păcatele.
- Nu-i nimic.
Sfinţia sa a avut o carte după care m-a întrebat. Ce mi s-a părut deosebit a fost că la păcatele pe care le cunoşteam îmi dădea şi sfaturi şi exemple cum să mă îndrept. Nu ştiu dacă este bine să spun câtă transpiraţie a curs de pe mine şi nu ştiu dacă în toată viaţa mea am vărsat atâtea lacrimi. Mărturisirea a durat cam două ore, iar când s-a terminat aş fi dorit să mai stau, să nu mai mai despart de sfinţia sa. Acel timp, cel mai frumos din viaţa mea, nu voi reuşi, oricât m-aş strădui, să-l descriu aşa cum s-a petrecut în realitate.
Cert este că n-am ştiut cum am ieşit pe uşă şi cum am coborât cele aproape o sută de trepte improvizate de la chilia sfinţiei sale până jos la biserică. Am avut impresia că am zburat, că nu am pus picioarele pe pământ, aşa de uşor mă simţeam.
Astfel, de la acea mărturisire şi până la sfârşitul vieţii am rămas fiul duhovnicesc al Părintelui Paisie. Mai, târziu, când am devenit foarte apropiat sufleteşte, l-am întrebat:
- Părinte Paisie, atunci când m-am spovedit pentru prima dată la sfinţia voastră nu m-aţi lăsat să plec pentru a mă pregăti ca orice creştin.
La care Părintele Paisie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze:
- Frate Petru, să-I mulţumeşti totdeauna lui Dumnzeu că te-a ajutat de ai ajuns până la mine. El ţi-a călăuzit paşii, El ţi-a pus în gând hotărârea de a face această spovedanie. Dacă te lăsam să pleci, erai un om pierdut pentru că cel rău îţi punea piedici ca să nu mai vii. Aşa că dă-i slavă lui Dumnezeu în toate clipele vieţii tale şi în rugăciunile frăţiei tale să nu mă uiţi şi pe mine, păcătosul."
Îmi amintesc de multe întâmplări legate de Părintele Paisie. Odată ne-am pornit iarna să urcăm de la Sihăstria la Sihla. Era zăpadă foarte mare, dar noi eram mai tineri şi ne-am încumetat să plecăm la drum. Înaintam greu prin nămeţi şi mereu trecea altul în facă ca să facă pârtie. Când am ajuns pe la jumătatea drumului, am auzit nişte lupi care urlau în dreapta noastră, nu departe. Nu mai aveam ce face, nu ne mai puteam întoarce, ne-am făcut cruce şi am mers mai departe rugându-ne. Cred că Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Paisie, ne-a scos la capăt. Când am ajuns la Sihla, Părintele Paisie ne aştepta şi ne-a zis:
- Voi ştiţi prin ce primejdie aţi trecut?!
Cu o lună înainte de sfârşit, pronia dumnezeiească a făcut ca să merg la Părintele Paisie care era într-o stare destul de grea. Mi-a dat binecuvântarea să mă călugăresc şi să-i port numele şi a adăugat următoarele cuvinte:
- Frate Petru, eu plec. Ce se va întâmpla în lume şi în mânăstire, numai Dumnezeu ştie ... (eu cred că ştia ce se va întâmpla, dar a evitat să mărturisească ca să nu înţeleg greşit şi să mă smintesc). Tu să ai grijă de un singur lucru: să nu vorbeşti pe nimeni de rău şi să nu judeci, că vei avea mari necazuri şi ispite. În cazul în care te vei afla într-un grup unde se vorbeşte de rău, să încerci să schimbi vorba în bine. Dacă nu poţi sau nu reuşeşti, să fugi, căci altfel vei fi martor la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu pentru vorbitul de rău al celor pe care i-ai auzit.
Acesta a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a lăsat Părintele Paisie.
Petru
(acest fragment a fost extras din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 332-334
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu