Era prin 1964.
Când a început să se mărturisească, femeia a izbucnit în plâns. Dar cum a început să vorbească a simţit deodată cum de pe capul ei curgeau picături de apă.
Se gândea: "Doar nu plouă, de unde picură ?!"
Dar ce să fie ?!
Erau lacrimile Părintelui Paisie care mai mult decât ea nu se putea opri din plâns, vocea îi era schimbată, suferea cumplit.
Aşa făcea cu toţi, suferea alături de cel ce se mărturisea sincer.
Anonim
***
Cunosc o femeie credincioasă care a mers la spovedanie la bătrânul duhovnic. Acesta stătea în genunchi la spovedanie într-o comuniune a părintelui cu fiica sa duhovnicească. Era o familiaritate şi o intimitate sfântă între preot, credincios şi Hristos, Judecătorul îndurărilor.La auzul păcatelor ei, Părintele a început să plângă. Lacrimile sale curgeau peste epitrahil. În acea comuniune a durerii între duhovnic şi penitent se ţesea puterea iubirii iertătoare a lui Hristos Cel răstignit pentru păcatele noastre.
După ce a plâns, Părintele i-a dat un canon de rugăciune şi de metanii. Credincioasa respectivă i-a răspuns că nu poate face metanii deoarece născuse de câteva săptămâni prin cezariană. Atunci Părintele Paisie i-a zis: "Voi face eu canonul de metanii pentru tine, dar trebuie să faci rugăciune de două ori mai multă". Era concentrată în aceste cuvinte toată iubirea bătrânului duhovnic pentru copiii săi duhovniceşti. De atunci, într-o înlănţuire de har, credincioasa respectivă a primit şi ea, tainic, darul lacrimilor la fiecare rugăciune.
Asist. Dr. Ioan Valentin Istrati
Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae", Iaşi
***
Era un om blând, plin de dragoste şi bunătate, care venea ca un pansament părintesc peste rănile vieţii mele. La dânsul ne-am găsit cea mai mare alinare şi pentru aceasta ni l-am ales ca duhovnic. Era de o bunătate şi o dragoste rar întâlnită, se bucura ca un copil de orice lucruşor pe care i-l dăruiai şi nu ştia cum să te fericească în schimb cu alte lucruri sau desfătări duhovniceşti.Odata, urcând de la Agapia la Sihla, am întâlnit un om care cobora cu un fagure de miere. Ştiind că-i fac bucurie Părintelui Paisie, i-am cerut o bucaţică de fagure şi mi-a dat o bucăţică mică pe care i-am dăruit-o Părintelui Paisie. Atât de mult s-a bucurat Părintele, nu pentru micuţul fagure, ci pentru dragostea cu care i l-am dăruit, încât ne-a strâns în braţe pe amândoi, ne-a introdus sub patrafir şi se ruga lui Dumnezeu cu multă căldură şi insistenţă, zicând: "Doamne, dă-mi şi pe aceştia ca fii duhovniceşti" Şi când se ruga parcă vorbea cu Cerul: "Da, Doamne, ştiu că mai am doi fii duhovniceşti, pe Gheorghe şi Maria Dolores (de la Filarmonica din Bucureşti), dar Te rog, Doamne, dă-mi şi pe aceştia: Marin şi Maria". Plecând apoi de la dânsul spre Sihăstria cu multe binecuvântări şi parcă uşuraţi de toate necazurile vieţii, am văzut pentru prima dată pe soţia mea sărind într-un picior de bucurie prin pădure (precizare: soţia lui mergea încet de obicei, fiind bolnava de ambele picioare) şi zicând:
"Mai am un tătic! Mai am un tătic!"
Marin Marius Tinculescu
solist la Opera Română din Cluj
(Aceste fragmente se găsesc în cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului",
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu